OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Maria Filotti“, Braila
Visul unei nopti de vara de William Shakespeare
Versiunea scenica si regia: Victor Ioan Frunza
Decorul, costumele si recuzita: Adriana Grand
Muzica: Tibor Cari
Dramaturgia: Victoria Balint
Cu: Valentin Terente, Alin Florea, Emilian Oprea, Ioan Codrea, Richard Balint, Liliana Ghita, Ramona Ganga, Mihaela Trofimov, Adrian Stefan, Valentin Terente, Zane Jarcu, Bujor Macrin, Liviu Pintileasa, Marcel Turcoianu, Mircea Valentin, Silvia Tariq, Mioara Costache, Alexandru Marin, Andrei Zamfirache, Ionut Rosca, Cosmin Cosma, Dumitru Mitu, Valentin Burlacu, Claudiu Urse, Adrian Stefan

De citiva ani incoace, sa tot fie vreo patru sau cinci, Teatrul „Maria Filotti“ din Braila a devenit generatorul unor evenimente teatrale: productii generoase sub raport estetic, puse in scena de regizori cu cota, vizionate de un public numeros si cald, Festivalul „Zile si nopti de teatru european“, prezente convingatoare la reuniuni festivaliere nationale. „Reteta“ care a asigurat ascensiunea trupei brailene nu are nimic secret, tine de factorul uman si de managementul resurselor umane. Si daca debutul e un semn al viitoarei evolutii, atunci putem anticipa ca si stagiunea 2006-2007 se va inscrie pe aceeasi linie ascendenta. Afisul sezonului a fost deschis de Victor Ioan Frunza/Adriana Grand, care au lucrat Visul unei nopti de vara. Doua ore si douazeci de minute fara pauza de revarsare de imaginatie, o calatorie spre paroxism artistic, astfel ar putea fi sintetizata actuala varianta scenica. Cei care cunosc stilul Frunza/Grand stiu la ce se pot astepta: o propunere baroc, in care e si futurism si expresionism si naturalism si inca multe altele.

Ca spectator, nu esti lasat nici o clipa in pace, esti asediat continuu. Devii prizonierul tandemului de creatori. E un prizonierat la care, de fapt, consimti, din momentul in care te-ai instalat in fotoliul salii. Viziunea lui Frunza da peste tine, vrea sa iti spuna cit mai mult, totul, daca se poate; si cind te intrebi ce ar mai putea urma, te surprinde cu inca ceva: cu zapada in plina vara sau cu un astronaut care reprezinta luna din celebrul moment al diletantilor condusi de Gutuie.
V.I. Frunza si-a inceput treaba regizorala prin a concepe o versiune scenica Visul unei nopti de vara, al carei copyright si l-a asumat ferm in programul de sala, versiune bazata, printre altele, pe traducerile realizate de St.O. Iosif, Dan Grigorescu, George Topirceanu, fragmente din alte citeva cunoscute piese shakespeariene si din Filozofia de budoar a Marchizului de Sade. Daca memoria nu ma insala, si nu cred sa ma insele, aceeasi compilatie dramatica a fost montata, la inceputul anilor 2000, la Nationalul clujean, intr-un cu totul alt format scenic, cu alte accente (spre exemplu, atunci figura centrala era Puck, acum e Oberon). Cautarile regizorale au optat de aceasta data pentru un context temporal mai apropiat de al nostru, in care lumea padurii, feeria foresta devin univers supertehnologizat.

Cyber-elfii se joaca cu oamenii si cu sentimentele lor, le incurca si le descurca dupa logica shakespeariana si optica lui V.I. Frunza, spectacolul devenind un tratat teatralizat despre iubire. Ceea ce ne propun Frunza/Grand e o hermeneutica scenica a iubirii, o lectura posibila a acestui complicat afect, care e si sentiment, dar si ratiune, e chimie, biologie si psihologie, e si intelepciune, dar si naivitate si prostie, e generozitate si cruzime in acelasi timp.
V.I. Frunza se joaca nu numai cu asteptarile publicului, ci si cu toate elementele care fac spectacolul. A preferat scena cruda, cu peretii, stangile, reflectoarele la vedere, in centrul careia a construit o platforma de joc patrata (amintind prin forma de Fat-Frumos din lacrima realizat odata la Arad), care se invirte, se inclina in toate partile si in toate felurile si pe care sint intinse succesiv covoare de scena pictate.

Actorii stau in spatele scenei, asezati pe scaune, intra si ies in/din roluri cu aerul cel mai firesc, declamindu-si partiturile verbale in acelasi ton. Sint, si ei, cind privitori, cind actori. La fel, dar in alte doze, publicul e inclus in reprezentatie, in momentele cind lumina din sala se aprinde, perimetrul teatral se extinde si-i cuprinde pe toti cei prezenti; spre final, suita regala se duce la loja centrala si devine la rindu-i spectatoare. E o feliere a spatiului teatral operata deliberat, care sparge peretele invizibil dintre rampa si sala si care te face sa te simti parte activa.
Componenta vizuala a montarii este o combinatie de lumina (eficient jonglata), proiectii realizate pe suprafata unei parasute albe umflata de un jet de aer ori pe bucati de calc (impecabile si sub aspect tehnic), forme, culoare si materiale (de la bumbac la blana, piele, funie, pene, vinil). Spatiul sonor a fost asigurat live, la pian, sintetizator si voce, devenind o prezenta vie, dinamica a intregului.

Trupa, predominant tinara, a functionat ca echipa, fiind persuasiva, prin alte mijloace la dispozitia actorului, chiar si atunci cind trebuia sa ciulesti urechile ca sa deslusesti ce anume spune unul sau altul. (Problema rostirii scenice, a expresivitatii vocale e una care ar trebui serios reconsiderata de scolile de teatru, caci ea nu poate fi rezolvata numai prin lucrul cu regizorul la repetitii). Fara a-i nedreptati pe ceilalti, la reprezentatia pe care am urmarit-o, cei care au stralucit au fost Richard Balint (Oberon) si trupa artistilor diletanti (Bujor Macrin, Valentin Terente, Zane Jarcu, Liviu Pintileasa, Marcel Turcoianu, Mircea Valentin).
Visul... brailean e un spectacol pe placul neortodocsilor, e o modalitate de a li-l servi tinerilor pe Shakespeare, nu in pagini ingalbenite de vreme, ca la muzeu si biblioteca, ci vital, potentat de un cadru definit, printre altele, de leduri, mouse-uri, bluetooth-uri, infrarosii. E un Shakespeare prizabil. Si daca ar fi sa definim concentrat, printr-o singura expresie, propunerea artistica a tandemului Frunza/ Grand, atunci cred ca formula adecvata ar fi: „excesivul ca o calitate“.