OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Nottara“ – Vino la pod, iubita mea! – Regia: Alexandru Repan.
Decor: Sica Rusescu.
Costume: Doina Levintza.
Muzica: George Marcu.
Interpreteaza: Alexandru Repan (Edmond A’Gwynn), Lucia Muresan (Cordelia A’Gwynn), Ada Navrot (Boadicea), Ilinca Goia (Eleonora), Rares Stoica (Oswy), George Alexandru (Aldon), Anda Caropol (Sarah Fox), Petrica Popa (Bill Fox), Ana Maria Sileanu (Geneva), Daniel Popescu (Richmond).


Teatrul Casandra – Omoara-l pe aproapele tau! – Regia: George Ivascu. Scenografia: Andreea Cazacu. Ilustratia muzicala live: Mihai Costea si Ramona Micu. Interpreteaza: Alexandru Papadopol (Tatal, Poetul), Rodica Ionescu (Fiul, Fata din cor), Adina Stan (Doamna, Fata din cor), Viorel Cojanu (Superiusz, Pustnicul), Ana Pasti/Raluca Oprea (Precupeata, Fata din cor), Silvia Gasca (Fata), Iulian Postelnicu (Lt. Zielinski, Printul), Liviu Vlad (Soldatul), Ion Kivu/Alexandru Nedelcu (Invatatorul, Rudolf), Aurelian Barbieru (Cintaretul, Capitanul), Monica Ciuta (Laura), Maria Popistasu (Hangita)

Turnesolul Mrozek
Din proaspatul pachet de premiere de la Studioul Casandra al UNATC mi-a retinut atentia noua incercare a lui George Ivascu de a-si publicita studentii pe baza unei retete deja utilizate cu citiva ani in urma, pe aceeasi scena. Asadar, sub titlul hazliu, dar si cu angoasant substrat Omoara-l pe aproapele tau!, studentii profesorului asociat Ivascu, din clasa regretatului Dem Radulescu, coordonata de Adriana Popovici, povestesc mai cu har, mai aproximind despre varii soiuri de omor: cel propriu-zis, razboinic – actiunea pare plasata pe undeva pe la finalul polon al celui de-al doilea razboi mondial –, cel – mai subtil – al agresiunii psihice a fiecaruia impotriva fiecaruia, mai ales impotriva celor intrati in rezonanta afectiva, pentru a incheia cu sarja profesionala, plina de umor eclatant, a omorului estetic in varianta sa benigna, totusi, a aiuritoarelor citiri regizorale, (de)formind texte clasice – cu libertatea receptorului de a vedea pozitiv ori negativ atacul la formula clasica, in pofida vocii mrozekiene din off. Pentru reusita experientei au fost invitati sa cinte live Ramona Micu (la pian) si Mihai Costea (la chitara), dupa cum Andreea Cazacu, studenta la clasa de scenografie a Stefaniei Cenean, a fost solicitata sa imagineze decorul si costumele. Concluzia ar fi ca forta actualei serii e usor sub cea a „antecesorilor“ cu ajutorul carora George Ivascu a decis structura regizorala. Poate si din utilizari actoricesti eronate. Astfel, daca Alexandru Papadopol – cap de serie nr. 1, ca sa zic asa, pentru aceasta promotie – e din plin in personaj, in a doua parte a acestui spectacol-coupé – Miine seara se improvizeaza –, pentru rolul Tatalui din prima parte – Pe jos – e prea dandy, prea dincoace de tragismul impus de partitura.

In cutia neagra a primei parti, prin care personajele trec cinematografic, fulgurant, pentru a se gasi intr-un spatiu cit de cit logic abia atunci cind alcoolul vorbeste (fina sugestie regizorala a unui parametru al conditiei umane), in gara care nu garanteaza decit plecari per pedes, probabil spre a relua la nesfirsit drumul prin acelasi univers violent traumatic, se contureaza existente memorabile. In consecinta, se memoreaza nume de tineri actori interesanti. In primul rind, Rodica Ionescu (la fel de pregnanta ca prezenta scenica si in partea a doua, chiar daca in creatie de grup). Rolul Fiului, pe care il construieste aparent cu o imensa relaxare, creeaza, la nivelul spectatorului, o stare de normalitate care inevitabil optimizeaza comunicarea. Naiv in consecinta virstei, mai repede nelinistit decit inspaimintat, aproape matern, as zice, in relatie cu propriul sau tata (unica avere, in definitiv), Fiul Rodicai Ionescu atinge o incarcatura emotionala deosebita. Fata Precupetei, realizata de Silvia Gasca, e un moment de liniste in economia scenica, corespondentul Fiului de pe pragul virstei urmatoare, contrapondere a vitalitatii Precupetei, Ana Pasti umplind avanscena vocal si prin violenta miscarii. Mai toti isi gasesc personajele atunci cind cheia tragica devine explicita, o data cu amorsarea amintirilor Tatalui („De unde dragoste… tata m-a facut iarna, ca sa se incalzeasca“). Atunci cind, vreau sa zic, toti actorii descopera ca sint parti ale unei balade cinematografice, ramasa in cutia obscura a camerei de luat vederi, abia fost reale, neimortalizate inca de pelicula. Cam ca existenta de-adevaratelea, la drept vorbind.
Cind „dau“ de comedie, studentii lui Ivascu insa izbucnesc. Contrabalansul conflictual desemnat de Regizorul lui Alexandru Papadopol, pe de o parte, si personajele realizate de Aurelian Barbieru, Iulian Postelnicu si Viorel Cojanu, pe de alta, sint cheia unui exercitiu de succes. Cuplul romantic Laura-Rudolf (Monica Ciuta-Ion Kivu) intra functional in respectivul conflict care trece, cu tot cu interpretii si formalul teatru in teatru, din conventia modernizarii pina la ridiculizare in conventia ridicolului comportamental de breasla.

„O seara agreabila“…
Ne propune, in caietul-program de la „Nottara“, Ana Scarlat, traducatoarea piesei lui Kiszely Gábor, Electra, copila mea sau Jocul adultilor, ajunsa pe scena bucuresteana, sub bagheta lui Alexandru Repan, sub forma spectacolului intitulat Vino la pod, iubita mea!. Sincer sa fiu – desi biografia culturala, dar si existentiala a autorului impresioneaza –, ori textul e efectiv scris fara pretentii, ori traducerea lasa de dorit, ori regizorul a priceput lucrurile anapoda. Nu pentru ca seara propusa de Teatrul „Nottara“ nu ar fi agreabila, macar pentru publicul traditional al teatrului. Ci pentru ca pretentiile de a asigura relate cu Antichitatea si Atrizii via familia diplomatului A’Gwynn, cu tarele sale sexo-alcoolico-halucinogeno-psihosociale, sint cam ca nuca in perete. Ca totul pleaca de la greci e o constatare ce poate functiona axiomatic. Sa conditionezi prin axioma un joc livresc devine insa riscant, cel putin de la Joyce incoace.

Lucrurile stau cam asa: Edmond A’Gwynn (A. Repan), diplomat englez cam betiv, se intoarce acasa dupa una dintre lungile absente cu temei guvernamental gasindu-si – iar – nevasta (Cordelia – Lucia Muresan) in bratele amantului actor Aldon (George Alexandru), pol sexual in jurul caruia graviteaza si fetele A’Gwynn, Body (Ada Navrot) si Ela (Ilinca Goia), ba chiar si fiul Oswy (Rares Stoica) si, in general, tot ce misca prin batatura de un alb stralucitor, plina de statui antice (Heracles, Afrodita si Amor, daca nu ma insel), albe si ele, culoare rupta ici-colo de iedera verde. De retinut acest decor foarte inspirat al lui Sica Rusescu. Ei bine, daca te uiti (fix) la ce fac personajele, parca iti amintesti de Agamemnon si Clitemnestra (A’Gwynn-ii cei batrini – batrini, dar iuti alcoolic si sexual), de Oreste si Electra (Oswy si Ela, v-ati prins, numele spun totul asa, proustian), ca sa nu mai zic de raul de Aldon-Egist (nu m-am prins de ce Natalia Stancu, cea care semneaza redactarea programului de sala, se simte datoare sa scrie „Mycene, Erynii, Clytemnestra, Egyst“; adica „Taurida, Aulida si Artemis“ sint mai prejos?; si macar doua punctulete pe y-grecii aia…).

Din povestea care poate fi distractiva faute de mieux, izbucneste cu verva-i binecunoscuta Ada Navrot. Personajul ei e, poate, cel mai viu, cel mai plin si de umor, si de sens. A sa Body umple de fiecare data scena de energie, indepartind cumva senzatia de distractie pentru generatia ’60 pe care o degaja montarea de la „Nottara“. Altfel, in buna traditie bine prafuita a tinerilor furiosi, belele si traume cu avorturi, „iarba“ &heroina, chitara hipiota si patinaj pe intentii ironice. In definitiv, de ce nu? De ce sa nu viseze toti sex la cap de pod (vorba lui M.R.P.), acolo unde se dau intilnirile nocturne de catre mai toate personajele infierbintate? Pentru cine nu se lasa patruns de adincimile relatei cu mitologia, bun si indemnul spre pod. Daca nu, costumele Doinei Levintza propun, oricum, ochiului citeva bucurii cu halou de musical (sectia coregrafica). Pentru o seara burghez cumintica si abscons perversa, drumul catre Studioul de la „Nottara“ e liber. Mai ales ca muzica lui George Marcu, pe bune, merita toate laudele. Prefinalul incantatoriu hip-hop (pe textul clasic: „Cinta zeita minia…“) si balada de incheiere purtind titlul spectacolului e posibil sa devina in curind adevarate hituri.

P.S.: Cum poate ca unii stiu, de aproape un an imi ocup o parte a timpului ca pasnic cetatean al municipiului Sfintu Gheorghe de Covasna si director al Teatrului de limba romana „Andrei Muresanu“ din localitate. Actorii aici prezenti, etnici romani, sint veniti in vreo cinci valuri, in ultimul deceniu, din toata tara, y compris Basarabia. Doar in aceasta toamna au sosit actori din Cluj, Medias, Piatra Neamt, Tirgu Mures, Gheorghieni, Bucuresti. De etnie romana. Probabilitatea ca angajatii etnici romani sositi aici in ultima vreme sa reprezinte un grup disciplinat de masochisti, aterizati la Sfintu Gheorghe cu bice, catuse, ceara pentru topit si ace pentru infipt in locuri dureroase de catre concitadinii maghiari, e, sper, redusa. Atunci, ce o fi cu opiniile lui Ioan Rus (ministru de Interne PSD-ist) despre „politicile de segregare si excluziune etnica“ practicate de maghiari asupra romanilor in Covasna? Astept, prin urmare, ca Rus-ul in cauza sa ne detalieze prin ce metoda perversa sintem noi segregati fara sa ne dam seama…