OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iulia Popovici: Din cîte ştiu eu, a scris numai în ebraică.

L.O.: Atunci cum a tradus-o Doru Mareş?

I.P.: Din franceză, din cîte pot să-mi imaginez. Nu mă întreba de ce.

Sorgintea spectacolului e un volum apărut la Théatrales Editions în 2007, sub titlul Que d’espoir, cuprinzînd 22 de texte scurte şi cîntece (din care Afrim alege unele, altora le schimbă titlul şi adaugă momente proprii) scrise de Hanoch Levin pentru cabaretele sale satirice. Caietul-program nu ne dă aceste informaţii…

L.O.: Iar introducerea, în mod sigur, nu e versiunea lui Levin; atunci de ce scrie pe afiş de Hanoch Levin, nu după Hanoch Levin?!

Introducerea, primul scheci/ prima scenă/ primul „trip deep“, e un monolog, intitulat Cum mi-am întîlnit soţul şi jucat de Virginia Rogin, în care se fac trimiteri directe la „spectacole de Afrim“.

I.P.: Din acelaşi motiv pentru care Jocul de-a vacanţa era de Sebastian, nu după Sebastian, deşi el însuşi nu şi-ar mai fi recunoscut piesa.

L.O.: Ce să spun, eu am plecat mai enervat decît de la Lucia patinează, fiindcă nu pricep acest mod de a face teatru care, la Afrim, mi se pare deja narcisism. Ne jucăm, facem glumiţe, cioace… Şi de ce, pînă la urmă? Ce rămîne? De fapt, nu cred că spune mare lucru. Am citit, înainte să mă duc la premieră, ce spune Afrim despre spectacol, despre speranţă…

„Lucrînd la spectacolul Cîtă speranţă mi-au venit în cap cîteva întrebări (e drept, fără să-mi provoace insomnii) de genul:

Cîţi oameni se trezesc dimineaţa cu speranţa că? Şi cîţi ştiu că atunci cînd speră o fac pe propria răspundere? Şi mai ales cîţi ştiu gestiona decepţia provocată de ceea ce patetic numim năruirea speranţelor?

Oamenii din cele 20 de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. (...) Şi-apoi cîtă speranţă a intrat (şi a ieşit) cîndva pe uşile din decorul nostru..., uşi luate de la case demolate. La asta v-aş ruga să vă gîndiţi cînd nu se vorbeşte în scenă.“ (www.liternet.ro)

…n-am văzut nimic din toată chestia asta. Unele dintre glumiţe erau drăguţe, dar prin acumulare, întregul nu mai era drăguţ, erau încercări de poezie, la care Afrim e mare meşter, dar neduse pînă la capăt. Poţi să spui că a dat de lucru unor actori şi i-a pus în valoare – dar mie nu mi se pare, cred că actorii de la Odeon pot să facă mult mai mult.

Despre text nici n-are sens să vorbim, bănuiesc că oricum aici e o mare adaptare. Dintre toate scheciurile pe care le-am văzut în spectacol, nici unul nu mergea suficient de adînc. Cel mult sugestii, de multe ori parazitate sau puse în umbră, stricate de găselniţe, de costume. Mai nimic nu funcţionează. Pe mine mă sperie două lucruri. În primul rînd, reacţia sălii, de entuziasm. Aproape mă irită, pentru că asta înseamnă că sîntem cu totul decuplaţi de aşteptările unui anume public foarte numeros. Mi se pare încă şi mai rău faptul că Afrim, ştiind ce aşteaptă acest public, îi dă exact ce vrea.

I.P.: Nu cred. Impostura înseamnă a pretinde că ceva e altceva, iar Afrim nu face asta, nu ştiu să spună că face mare teatru de artă.

L.O.: De acord, Afrim nu pretinde a fi ce nu e. Atunci să spunem că e o impostură a imensei părţi a criticii.

L.O.: Să ne întoarcem, atunci, la spectacol. Poţi să-mi argumentezi că e altceva decît o suită de scheciuri modeste, care nu duc, pînă la urmă, nicăieri?

I.P.: Nu pot şi nici nu intenţionez.

L.O.: Şi de ce a fost făcut acest spectacol?

I.P.: Înainte de toate, nimeni nu ştie dinainte ce se va alege de o propunere de spectacol.

L.O.: A, nu, are un text în faţă.

I.P.: Dar noi nu ştim cum arată, de fapt, textele de la care a pornit Afrim, după cum tu însuţi ai zis-o. Pe lîngă primul moment, există o întreagă scenă „dedicată“ Rodicăi Mandache, pe care Hanoch Levin sigur nu a scris-o şi care face parte din angrenajul afrimian al metareferinţelor (aluzii sarcastice la practica teatrului) – un fund de tăiat ca „sfîntă scîndură a scenei“, în Herr Paul, „Lasă Coca Bloos“ pentru „Lasă foca jos“, în Jocul de-a vacanţa etc. Sînt omniprezente.

Scena se numeşte Intermezzo. Zi de lucru şi înscenează un fragment de repetiţie de mişcare, actorii folosindu-şi numele reale. Momentul e plin de umor pour les connaisseurs şi chiar pentru inocenţi, care au impresia că sînt introduşi în inima intimităţilor teatrale. Tema ar fi împlinirea dorinţelor de actriţă (să cînte neîntreruptă şi fără grija sensu-lui, să danseze o bossa nova adevărată) ale Rodicăi Mandache.

L.O.: Şi revin: dacă le dai pe astea la o parte, ce rămîne? Sînt o grămadă de lucruri nemotivate, dincolo de toate cioacele astea. De ce era nevoie ca cei doi băieţi din „tripul nr. 2“ (Uşor ca fulgul) să fie îmbrăcaţi în hamleţi şi să se joace cu sticla de coca-cola în chiloţei?

I.P.: Din acelaşi motiv pentru care în ultimul „trip“, Pălăria care se transformă în sacoşă, Nicoleta Lefter trebuie să joace cu sînii goi (ceea ce ştiu că e, mai ales ca mişcare, o probă de actorie). Adică habar n-am.

I.P.: Mie mi-a plăcut preambulul gotic, am regretat că n-a continuat în cheia asta. Dar preambulul în sine – cu toată distribuţia, cîntînd – e foarte lung, iar schimbarea de costum care urmează întîrzie încă şi mai mult debutul scenei succesive.

L.O.: Am acum impresia că noi discutăm extrem de aplicat despre… nimic. E ca şi cum nişte critici literari ar dedica spaţii largi de analiză lui Harry Potter. La nesfîrşit.

I.P.: Se scrie şi despre Harry Potter, dacă nu în analiza literară, atunci în studii culturale. Faptul că nu e literatură înaltă nu înseamnă că nu există sau că nu e un fenomen sau că trebuie scris doar despre Nobeluri.

L.O.: Tocmai pentru că e foarte talentat şi pentru că au fost spectacole de-ale lui care mi s-au părut foarte bune, mă irită ce face. Sînt foarte curios dacă despre spectacolul lui Tocilescu de la Metropolis (Sfîrşit de partidă de Beckett) o să se vorbească la fel de mult.

I.P.: Dacă se joacă atît de impredictibil şi încă lunea-marţea, cu un public fără reflexe de dus la teatrul de stat în zilele astea, nu. Receptarea n-are întotdeauna de-a face cu valoarea spectacolului.

L.O.: Şi sînteţi tot la faza de investitori? Dividende aţi primit pe măsură?

I.P.: Investesc pe termen mediu. De preferinţă, în oameni vii, nu în moaşte, oricît ar fi ele de sfinte şi canonice. Să zicem că speranţa mea de viaţă e mai lungă.

Cîtă speranţă e un spectacol lung, de aproape trei ore (fără pauză). Unul dintre actori – Călin Stanciu jr. – a mai jucat la Afrim la Timişoara, în Piaţa Roosevelt. Textul – despre care nu ştim cît îi aparţine lui Hanoch Levin şi cît lui Radu Afrim – are, după mine (I.P.), nu şi în opinia lui Liviu (L.O.), un iz uşor de teatru absurd, ionescian, dar nu şi foarte multă coerenţă. Punct.

Cîtă speranţă de Hanoch Levin

Traducere de Doru Mareş

Un spectacol de Radu Afrim

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Muzica: Vlaicu Golcea

Coregrafia: Istvan Teglas

Video: Laura Iancu

Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Liana Mărgineanu