Autor: 
Categoria: 
Premierele şi festivalurile sînt
evenimentele care dau tempoul sezoanelor teatrale în trupele
stabile din România. Numeroase, depinzînd direct
proporţional de anvergura, priceperea şi ambiţiile
organizatorilor, unele reuniuni festivaliere sînt atrăgătoare,
au tradiţie, sînt aşteptate; altele, din păcate, nu puţine,
se nasc nu din raţiuni estetice, ci mai degrabă pentru ca managerii
să aibă ce scrie în rapoartele de activitate.
Piatra Neamţ: Teatrul Tineretului s-a mutat la Poliţie
Dacă ajungeţi la Piatra Neamţ şi
întrebaţi localnicii unde e Teatrul Tineretului, o să fiţi
direcţionaţi spre... Poliţie. După deruta iniţială, te
dumireşti că, pînă cînd clădirea proprie, în
restaurare de vreun an de zile, va fi gata, TT-ul e răspîndit
prin tot oraşul, în locaţii de împrumut, la Poliţie e
administraţia: direcţiunea, secretariatul literar şi
contabilitatea. Un loc... sigur! La intrare, eşti întrebat
sever de ofiţerul de serviciu, – „Unde mergeţi?“ –, însă
cînd pomeneşti de teatru, vocea se înmoaie, indicînd
direcţia: „La dreapta, sub scară“. TT-ul e o enclavă în
acest mediu, structurat de uniforme şi reguli, al apărătorilor
ordinii, dar odată intrat în perimetrul amenajat pentru
funcţionare temporară, simţi deschiderea şi dorinţa de implicare
ce definesc trupa pietreană.
Cel mai vechi festival de teatru din
ţară e cel de la Piatra Neamţ, care s-a reinventat continuu,
ţinînd pasul cu vremurile, şi a ajuns acum la numărul 26.
Organizatorii nu au vrut să sară peste ediţia din 2011, dorind
continuitate şi de dragul reîntîlnirii cu colegii din
ţară, şi cu gîndul la propriul public, un public format,
fidelizat, care se pricepe şi participă. Fără să se tot plîngă
de lipsa scenei proprii, avînd decorurile, costumele şi arhiva
împrăştiate prin tot oraşul, iar birourile la Poliţie,
stafful de la Teatrul Tineretului a conturat o ediţie specială,
botezată „Spectacole mari în montări mici“. La scurt timp
după Festivalul Naţional de Teatru, vreme de o săptămînă,
la Piatra Neamţ s-au jucat două şi chiar trei reprezentaţii pe
seară. „Scene“ au fost sala de festivităţi a Colegiului
Naţional „Petru Rareş“, Colegiul Tehnic Forestier, Tabăra
şcolară Cozla, Clubul Tonique; invitaţi, Teatrele Odeon, Green
Hours, Teatrul Mic şi Teatrul Act din Bucureşti, Naţionalul din
Timişoara, Municipalul din Baia Mare, Teatrul „Andrei Mureşanu“
din Sfîntu Gheorghe, plus teatrul amfitrion; spectacolele au
fost realizate de Alexandru Dabija, Ştefan Iordănescu, Radu
Apostol, Alexandru Mâzgăreanu, Horaţiu Mihaiu, Radu Nechifor,
Anton Tauf etc.; cu Rodica Mandache, Marius Manole, Ionel Mihăilescu,
Elvira Deatcu, Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Vlad Ivanov, Andreea
Bibiri, Mi-hai Smarandache, Alin Florea, Cezar Antal etc. Ca de
fiecare dată la TT, manifestarea atestă cu asupra de măsură
calitatea definitorie a unui festival: sărbătoarea, întîlnirea,
nevoia de comunicare, faptul că teatrul este o artă care reuneşte
oamenii, care adună energii. Pietrenii speră ca, la anu’, pe
vremea aceasta, să se reîntoarcă acasă, în sediul
propriu. Integrată într-un plan mai amplu, de refacere a
întregului centru istoric al oraşului, clădirea e deja gata
la exterior. Mirosul de var proaspăt e încurajator, chiar
dacă, în ciuda cromaticii iniţiale, în nuanţe de bej,
acum edificiul e colorat într-un roz fondant care-i înnebuneşte
pe actori. Specialiştii susţin că de la soare, ploi şi vînt
culorile se vor patina, doar că de la roz la bej e nevoie de mulţi
factori meteorologici.
Iaşi: avem nişte bani, hai să facem ceva cu ei!
Vreo două miliarde şi jumătate de
lei (vechi) au ajuns în conturile Teatrului Naţional „Vasile
Alecsandri“ din Iaşi pe nepusă masă. Trebuiau cheltuiţi, căci
încheierea anului financiar cu ei în cont ar fi însemnat
diminuarea bugetului pe 2012 cu un cuantum echivalent. Dinamizaţi
astfel de ordonatorul principal de credite, managerii, general şi
artistic, au conceput de azi pe mîine, adică în
intervalul necesar viramentului bancar pentru a străbate distanţa
Bucureşti-Iaşi, un festival. Intitulată pompos „Europa Est de
tot. reUNIUNI teatrale“ şi declarată, prin titulatură,
internaţională, încropeala cu pretenţii de sărbătoare
teatrală a adunat pe afiş spectacole din Moldova de la dreapta şi
de la stînga Prutului (Chişinău, Bălţi, Iaşi, Botoşani,
Galaţi). Concentrată, în dezacord cu dimensiunea
internaţională asumată prin nume, pe „românism“,
manifestarea s-a născut cît se poate de „româneşte“:
avem nişte bani, hai să facem ceva cu ei! „Ceva“-ul şi-a
trădat rapid lipsa de substanţă, managerii bîjbîind
„manifestul“ şi organizarea, ulterior derobîndu-se de
responsabilitate prin ridicarea neputincioasă a umerilor ori prin
replica „nu m-am ocupat eu“.
Formula e, cum ziceam, de azi pe
mîine: chemăm nişte trupe, care sînt libere şi dispuse
să stea, cele din Republica Moldova, ore bune la vamă, căci nu se
clarificase cine achită taxele de la frontieră, să joace ce vor
ele, fără onorarii ori pe bani puţini, să vină azi, să-şi
adapteze spectacolele la condiţiile ieşene – sala Naţionalului e
închisă de ani buni pentru restaurare, dar se joacă în
trei spaţii proprii, de tip studio – şi să plece mîine.
Strădania de identificare a unui posibil profil al evenimentului
duce spre zone incerte. Poate s-a încercat portretizarea
fenomenului teatral din Republica Moldova, dar atunci ce căutau
teatrele din Botoşani, Galaţi şi Iaşi? Şi de ce lipseau
instituţii reprezentative din „străinătate“, precum Teatrul
„Eugène Ionesco“ şi Teatrul Spălătorie din Chişinău,
şi spectacole care să reliefeze la zi realităţile teatrale de
peste Prut, cu artişti, companii şi formule variate? I-au sărit pe
Petru Vutcărău, Nicoleta Esinencu, au fost ocolite teatrele de
limbă rusă ori era vorba exclusiv despre teatrul în limba
română? În absenţa unei teme limpezi, cu atîtea
„subtilităţi“ confuze, fără un selecţioner care să-i dea
conţinut valoric, Festivalul Internaţional „Est de tot...“ a
fost... prea de tot pentru un teatru naţional, nedepăşind
standardele unei manifestări minore, de interes limitat. Foarte
limitat. Vorba Irinei Nechit: „Festivalul ne-a luat şi pe noi prin
surprindere“. Post festum, nu reuşeşti să definitivezi o imagine
coerentă despre teatrul din Republica Moldova. Cultura pe puncte
cardinale nu mai e de actualitate, iar judecînd într-un
context mai amplu, care combină orizontul estetic şi politic, media
a ceea ce am văzut că s-a produs în stînga Prutului
indică un teatru aflat încă în faza lui poetică,
militantă. Făcut de actori foarte buni.
Cui a folosit reuniunea? Artiştilor,
mă îndoiesc, căci în ritmul „venit-jucat-plecat“ ei
nu au avut decît ocazia să se salute pe holuri. Într-o
semiclandestinitate neînţeleasă, nici măcar ministrul
Culturii din Republica Moldova, Boris Focşa, prezent la Iaşi, nu
s-a întîlnit cu nimeni, în ciuda protocoalelor
oficiale obligatorii. Să fi fost gafa gazdelor ori dorinţa lui de
discreţie, din cauza conotaţiilor politice generate de jocul
majusculelor din titulatură, „reUNIUNI“, joc sugerînd
intenţii unioniste? La ele te duce involuntar gîndul, mai ales
că agenda festivalului a inclus şi data de 1 decembrie. În
privinţa publicului, nici pe acesta nu l-am văzut fascinat de
propunerea festivalului. Comunitatea basarabeană din Iaşi,
numeroasă, a fost prezentă sporadic, căci cele 150 de locuri, în
medie, pe seară, erau umplute cu dificultate, preponderent de
studenţi la teatru şi de angajaţi ai aşezămîntului
responsabil cu organizarea. Inclusiv directorul general al
Naţionalului ieşean, Cristian Hadji Culea, părea stînjenit
şi evita să dea ochii cu invitaţii. Punînd la socoteală şi
frazele rostite dintr-un colţ al scenei pe post de discurs de
deschidere, obţinem tabloul coborîrii în banalitate a
unei manifestări ce trebuia să fie o sărbătoare.
S-a încetăţenit o cutumă tacită printre criticii autohtoni, un soi de silentio stampa cînd e vorba despre ratări. Iniţial, am zis că nu voi scrie despre Festivalul Internaţional „Europa Est de tot“, dar rostul criticului nu e să treacă sub tăcere eşecurile, ci să le înfăţişeze, spre meditaţie şi îndreptare. Cu riscul asumat al sporirii cotei de antipatizare.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters