OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc – Matraguna. Regia: Gergely Lázló. Scenografia: Kubanek Lázló. Interpreteaza: Posta Ervin (Callimaco), Lörincz András Ernö (Nicia), Dunkler Róbert (Ligurio), Csurulya Csongor (Timoteus), Lázló Kata (Lucrezia), Petö Nóra (Sostrata), Csiky Csengele (Doria), Boér Orsolya (Damone)

Teatrul Urmuz din Tulcea – Epilog. Regia: Gavril Pinte. Scenografia: Roxana Ionescu. Muzica: Cristian Tarnovetchi. Interpreteaza: Tudor T. Gheorghe (Fernando), Rodica Bistriceanu (Mama), Veronica Gheorghe (Ellen), Ion Dore (Grobschnitz), Voicu Hetel (Kushil), Vitalie Ursu (Boris)


Non duo est…

Teatrele Urmuz si Tomcsa Sándor „locuiesc“, fiecare, in alta zona a Romaniei: cel dintii in Dobrogea, la Tulcea, cel de-al doilea in Ardeal, la Odorheiu Secuiesc. Ambele au fost infiintate prin decizii ale consiliilor – primul, judetean, secundul, local –, cu vreo doi ani in urma, dar, practic, isi pot considera ca data a nasterii stagiunea 1999 – 2000. Amindoua, totodata, nu sint institutii autonome, ci sectii ale unor centre culturale locale, cel tulcean condus de Stefan Coman, cel din Odorhei de Elekes Gyula. E drept, Teatrul Tomcsa Sándor are ca director artistic un tinar regizor care, la 23 de ani, cu un palmares notabil, Szabo K. István, pe cind Teatrul Urmuz – poate pentru a consona cu textele geniului tutelar – „beneficiaza“, cel mult, de sprijinul directorului artistic al Centrului, dirijor de fanfara militara, cu toate ca are angajat un absolvent al regiei tirg-muresene, Ion Dore. Nu as spune ca autoritatile din Odorhei nu mai au de aprofundat specificul unei institutii culturale de felul unui teatru, dar nici cele tulcene nu sint coborite din Rai, din moment ce cu un actor tinar de valoarea lui Valentin Potrivitu nu s-au descoperit solutii optime de dialog, provocind plecarea acestuia din trupa. Spre a deveni directorul Teatrului Casandra al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. À bon entendeur, salut!
Este foarte adevarat ca Teatrul Tomcsa Sándor a inceput prin a avea la timona un regizor invitat de la Teatrul din Zalaegerszeg, Ungaria, Merö Béla, ceea ce a deschis mult sistemul relational al institutiei, dar si acesta si urmasul sau promoveaza, cu cei doisprezece actori profesionisti, deschiderea si catre o plaja repertoriala diversa, clasica si contemporana, alaturi de un spectacol pentru copii si intentia de deschidere a unei sali Studio. Daca in trecuta stagiune, la Tulcea au fost posibile doua sau trei premiere, la Odorhei au vazut luminile rampei opt spectacole, care au adus, prin turnee si participari la festivaluri, si meritate premii. E drept, Teatrul Urmuz isi dovedeste si el apetenta pentru diversitate, prezenta stagiune aducind pe Caragiale alaturi de Stefan Caraman.


Matraguna, buna

Sosit de la Teatrul Weöres Sándor din Szarvas (Ungaria), al carui director artistic este, regizorul Gergely László, un soi de rebel al lumii teatrale maghiare, a montat la Odorheiu Secuiesc celebra Matraguna a lui Machiavelli, prilejuindu-ne o a doua intilnire interesanta in acest an cu textul, dupa cea dintii, de la Rimnicu Vilcea, o data cu premiera spectacolului lui Alexander Hausvater, despre care revista noastra a scris asta-vara.

Daca pentru regizorul canadian de origine romana poarta catre metafizic si analiza a demonismului era politicul, prin inserturi textuale din intreaga opera a lui Machiavelli, Gergely László opteaza pentru contrapunct demonic cu aura poetica, in mijlocul unei comedii care reia partial si functional textul. In orice caz, interesul esential al regizorului pare a fi fost cercetarea in tehnicile comediei, secondat cu imaginatie de scenografia lui Kubanek László. Decorul e simplu, ceva intre imaginea de dupa un final de capitol al istoriei si imaginea unei locuinte, dupa mutarea chiriasilor. Singurele entitati supravietuitoare, care nu mai apartin insa „chiriasilor“ acestei lumi, sint cele doua nimfe in alb si negru, Damone si Doria, realizate – in alunecare pe mitul antic, sub o senzuala ambiguitate sexuala – de Boér Orsolya si Csiky Csengele. Cele doua, martore perpetue in scena ale unei bacanale, asa cum e vazuta pe scena de la Odorhei Matraguna, vor fi secondantele unui Dyonisos medieval, sensibil si sardonic in acelasi timp, un alt fel de Mefisto sub chipul lui Callimaco. Fireste, revenirea lumii la viata, in context, este violent asezata sub semnul sexului dintre Callimaco si cele doua nimfe. De altfel, noua locuire a spatiului de joc este chiar produsul energiei sexuale cazute din rang olimpian la nivelul Infernului. Inter-masculin, energia sexuala se metamorfozeaza in energia luptei pentru putere, Posta Ervin si Dunkler Róbert, Callimaco si Ligurio asadar, potentindu-si parteneriatul ironic prin episodice intentii razboinice. Jocul demonic de pervertire a Lucreziei (László Kata) de catre Callimaco si secundantii sai de ambe sexe nu isi va dovedi insa decit in momentul contrapunctului nocivitatea, fara ca aceasta sa schimbe ceva in cursul istoriei.

Totul este asezat sub semnul unui ritm fara momente de repaus, miscarea fiind esenta spectacolului, validata de inserturi muzicale moderne. Cind Doria si Damone nu sint participante directe, atacate sau provocatoare, ramin paznici atenti ai conditiei sexuale primordiale a spatiului de joc. Nicia (Lörincz András Ernö), sotul inselat, va fi integrat in doua triunghiuri, masculin si feminin, in care totul, cu incetul, va fi subsumat intentiei demonic-glumete a lui Callimaco: Callimaco, Ligurio si Nicia, pe de o parte, Damone, Doria si Lucrezia, pe de alta, intr-o dionisiaca serbare a persuasiunii. Calugarul Timoteus (Csurulya Csongor) se dovedeste, nu chiar nevinovat, un ferment necesar, participant la initierea noptii de dragoste dintre Callimaco si Lucrezia, intr-un pregnant dans al confuziei nocturne, instrumentat de amantul mefistofelic la vioara mingiiata cu mina, in loc de arcus. Nivelul acesta al contrapunctului, intre poezia mingiierii viorii si comicul confuziei nocturne dintre calugar, cu roata sa de caruta, Ligurio cu valiza si Nicia cu inutilul par ce se tot rupe, este potentat de realitatea Infernului, amenintator pentru Callimaco, inghitit la un moment dat de o cripta a catedralei si, apoteotic, de o mare frumusete, de actul de dragoste dintre Callimaco si Lucrezia, sub ninsoare de fulgi albi, presarati peste cei doi de nimfe.
Totul revine insa la comedie (trista, in definitiv), Timoteus coborind pe post de icoana spre a binecuvinta, inramat gotic de turnuri stilizate. Binecuvintare urmata de inchiderea circulara a spectacolului, prin nimfele care revin la somn, poate la somnul fara vise intrerupt de secventa onirica a ceea ce pentru spectatori s-a chemat spectacol.


Pluta, sluta

Din pacate, nu tot de o reusita a beneficiat Teatrul Urmuz din Tulcea, in pofida faptului ca la pupitru s-a aflat un regizor interesant precum Gavril Pinte. Epilogul lui Stefan Caraman, care s-ar fi dorit un raspuns polemic la tot soiul de locuri comune textuale plecind de la productia hollywoodiana interbelica si dind in clocotul telenovelelor mutate mai in sudul continentului american, a cazut, spectacular, in propria-i capcana, producind doar o penibila telenovela. Indelung vizitata tema a naufragiatilor, navigind in interminabila deriva pe o pluta, a fost o data in plus minata de scenografia Roxanei Ionescu, mentinind continuu privirea in centrul scenei, pe o mica platforma miscatoare. Salvarea propusa de regizor, prin cuplul in alb, mama-copil, trecind secvential prin avanscena, nu produce contrapunctul necesar, ci doar adinceste confuzia. Personajelor lui Ion Dore si Vitalie Ursu, Capitanul Grobschnitz si Boris, regizorul le propune un ton exagerat gutural. Veronica Gheorghe (Ellen) are abia spre final posibilitatea de a extrage din liniaritate, poetic-senzual, personajul sau prea artificial conceput. Singurul care se salveaza ramine Voicu Hetel, cu al sau Kushil firesc, scos din scena insa cu o motivatie discutabila. Ceea ce a scapat din vedere Gavril Pinte nu e doar intentia fundamental ironica a textului, dar si motivatiile personajelor, ce ramin doar artificii ale unui joc confuz. Probabil ca si textul a fortat cumva regizorul, prin asertiuni precum: omul comun vrea sa inteleaga, vrea argumentatie, omul special vrea metafora, mister. De aici insa pina la lipsa de logica spectaculara distanta e gigantica. Chiar si o secventa foarte rafinata senzual precum sexul de la distanta, strict colocvial, dintre Boris si Ellen, pare mai repede o reclama pentru celebrele 89.89… Fara a se intrezari ironia prezumata.

Copilul Fernando si Mama, posibila iesire din telenovela, ramin tot in economia TV a emisiunilor cu tot felul de paranormalitati si alte horoscoape. Fernando cel iluminat care conchide de fiecare data, dupa explicatile mamei, „Atunci e bine“ trimite mai repede catre repertorii biblice, ce anuleaza de fond functiile unei posibile ironii. Acelasi posibil copil christic dezmembreaza sadic papusi si joaca alaturi de mama ruleta ruseasca.
Cinstit vorbind, nu am inteles nimic din spectacolul de la Tulcea si asta, tare ma tem, pentru ca nimic nu era de inteles dintr-o experienta scenica tinind desuet de proaste obiceiuri ale anilor ‘60.