OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În toamna aceasta va apărea la Editura Panga Pank din Cracovia prima antologie, în poloneză, de dramaturgie română contemporană. Şi nu doar pentru Polonia, aceasta e, după cunoştinţele mele, cea mai extinsă antologie de teatru (e vorba de şase texte, semnate de Gianina Cărbunariu, Nicoleta Esinencu, Mihai Ignat, Alina Nelega, Peca Ştefan şi Saviana Stănescu) publicată în Europa în ultimii zece ani, mai mult, la iniţiativa editorului străin (e adevărat, cu perseverentul concurs al directorului ICR Varşovia şi, în final, cu o finanţare parţială a Institutului Cultural de la Bucureşti) şi cu implicarea uneia dintre cele mai „titrate“ traducătoare din română, Joanna Kornas-Warwas.

Şase secunde de graţie dramaturgică

Crize e piesa de debut a unui poet, Mihai Ignat, singurul montat dintre textele lui, cîştigătoare, de altminteri, a numeroase premii (inclusiv cel pentru Cea mai bună piesă a anului 2007, acordat de Uniter, ceea ce-i va da, probabil, şansa unui spectacol la Naţionalul din Bucureşti). E o mostră atipică de scriitură dramatică, pe fundalul unei estetici dominate de şcoala Royal Court, axată pe (inter)acţiune scenică şi oripilată de potenţiala fantomă bîntuitoare a monologului (de ce au oroare nu doar dramaturgii, ci şi teatrul românesc de monodramă? – există raţiuni practice, pe de o parte, din cauza rarităţii actorilor capabili să susţină scenic un astfel de text, pe de altă parte, din pricina aspiraţiilor programatice ale managementului de a implica activ cît mai mulţi artişti în cît mai puţine proiecte…) şi care nu ţinteşte nici măcar în substrat către mizele sociale tipice ale „teatrului nou“. Crize e anamneza unei relaţii de cuplu care eşuează (sau nu), traversînd intervalul temporal al unei vieţi umane, iar piesa abandonează contextul interacţiunii publice pentru feeria existenţei private (şi e una dintre extrem de rarele „exemplare“ dramaturgice care se păstrează exclusiv în domeniul explorării privatului).

Sursa generatoare a textului Nicoletei Esinencu, A(II)Rh+, e seria de discursuri care au marcat venirea la putere a popularului Sarkozy şi retragerea de la guvernare a laburistului Blair, calate pe o realitate româno-moldovenească a rasismului şi naţionalismului patriotard. (În cazul lui A(II)…, a cărui autoare circulă prin lume cu paşaport moldovenesc, situaţia e uşor la limită: dacă criteriul apartenenţei culturale e o chestiune de limbă, faptul că piesa e scrisă în româneşte o plasează în acelaşi spaţiu de existenţă cu mady-baby…/Kebab. Da, însă Bucharest Calling a lui Peca Ştefan, prezentă şi ea în antologia poloneză, a fost scrisă iniţial în engleză, iar versiunea în română e o rescriere a acesteia dintîi. Naţionalitatea devine un criteriu din ce în ce mai relativ într-un mediu artistic „globalizat“, în care accesibilitatea e dezideratul prim al producţiei artistice, în defavoarea creaţiei în limbi de circulaţie modestă. Şi nu vorbesc aici de opţiuni radicale ale mutării – recte, emigrării – în altă cultură. Occidentul trăieşte în prezent o criză a traducătorilor din limbi mici, majoritatea provenind pînă acum din elita emigraţiei, iar soluţia, pentru unii, este scurtcircuitarea traseului comunicaţional prin abandonarea idiomului naţional pentru o lingua franca care privilegiază mesajul, nu expresivitatea.) A(II)… e o monodramă la limita poematicului (genul predilect al autoarei), avînd ceva dintr-o cruzime demnă de Artaud, multă ironie şi o pasiune a contestării care trimite exact la opusul ei, pasiunea implicării în destinul unui spaţiu social.

Sînt aceste piese reprezentative pentru un anume moment existenţial – să zicem, anul 2007 – al teatrului de limbă română (ordinea prezentării lor e cea cronologică, a scrierii, în intenţia, uşor mascată, de a face transparentă multiplicarea şi diversificarea vocilor dramaturgice)? Poate că da, poate că nu (orice selecţie e, prin însăşi esenţa ei, o alegere subiectivă pe criterii obiective, coerente). În alcătuirea unei antologii, ceea ce primează e (sau ar trebui să fie) capacitatea prezumată a textelor selectate de a supravieţui translaţiei într-un mediu cultural străin. Iar realitatea e că, într-un teatru, aşa cum se tot spune pe la noi, al regizorului, nu multe dintre produsele dramaturgiei recente găsesc resursele vitale de a exista nu ca „literatură“, ci ca potenţial scenariu scenic de sine stătător, dincolo de spectacolele care le-au lansat. Nu întîmplarea face ca toate aceste şase texte să fi fost, într-o formă sau alta, „montate“ (ghilimelele instituie o distanţă necesară, avînd în vedere că A(II)Rh+ a făcut subiectul nu unui spectacol, ci al unui performance – la Bucureşti, în vara lui 2007). „Proba scenei“ au trecut-o, aşadar, o mai au de depăşit pe cea a unei traduceri – împreună, mai mult decît fiecare în parte.