OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deseuri, dupa Teatru descompus de Matei Visniec. Teatrul Luni de la Green Hours. Regia: Ana Margineanu. Scenografia: Radu Grigore. Sound design: Nicolae Margineanu. Distributia: Izabela Neamtu, Cosmin Selesi, Ciprian Nicolaiasa.

O data nu-i destul, spune o vorba englezeasca. Nici de doua ori nu e relevant, se grabeste sa adauge observatorul intr-ale teatrului. Totusi, niste directii si predilectii incep sa se creioneze. Mini-panseurile au fost stirnite de tinara regizoare Ana Margineanu, inca studenta la UNATC.
Recentul sau spectacol, Deseuri dupa Teatru descompus de Matei Visniec, montat la Teatrul Luni de la Green Hours, continua un drum inceput anul trecut la Studioul Casandra cu Cronici din toate zilele, cronici din toate noptile de Xavier Durringer. Si atunci, ca si acum, a ales un text contemporan. Structura lor este si ea asemanatoare, de unde prima remarca: atractia fata de scrierile de tip modular. Ingemanari de scene scurte, in doua, maxim trei personaje, aparent fara legatura intre ele, care rimeaza undeva, intr-un univers comun. Dincolo de diferentele de tot felul - de statut, virsta, imprejurari, loc, extractie sociala - sint, in fond, constructii caleidoscopice ale prezentului, ale cotidianului. Texte in care teza nu se articuleaza intr-un discurs coerent, ci se compune din fragmente ca intr-un joc de puzzle.
Daca piesele au un numitor comun, spatiile insa difera fundamental. Iar montarile s-au adecvat de fiecare data. La Casandra, Ana Margineanu a recurs la o varianta moderna a scenei simultane. Actiuni paralele, in mai multe planuri care isi cedeaza, rind pe rind, intiietatea. La Teatrul Luni, provocarea spatiului a condus la cu totul alte solutii. De o parte, secventialitatea in derularea actelor, iar de cealalta parte, initierea unei reale relatii cu audienta, pina la momente de interactivitate autentice. Problema spatiului nu se termina insa aici. Teatrul Luni functioneaza - nu-i asa? - la Green Hours, ceea ce inseamna ca el este esentialmente un proiect de café-théatre, gen guvernat de legi mult diferite fata de institutia publica de cultura (subventionata, bugetara si cu scena italiana pe deasupra!) Diferenta se reflecta in plan estetic: nuanteaza optiunile, introduce alt tip de problematica, alt tip de tratare a temelor. A nu se specula spre intelesuri cum ar fi alunecarea in facil, accente puternice de divertisment s.a.m.d. Nicidecum, este vorba efectiv despre o altfel de punere in pagina.
Personal, diferenta de loc m-a facut sa primesc diferit similitudinile de lectura scenica a textelor in cauza. In cazul Cronicilor..., pastrez rezerve in ce priveste gradul de asumare al mesajului. Durringer scrie despre unul si acelasi lucru, asupra caruia revine obstinant ca intr-o serie de variatiuni pe tema fixa: exasperarea de a fi a individului de conditie medie, de a se confrunta la nesfarsit cu modele - cel mai adesea false, dar intotdeauna foarte inalte - create de lumea contemporana. Montarea de la Casandra nu ajungea pina la acest strat de substanta tragica, nu sonda suficient in profunzimea scenelor. O situatie intrucitva comparabila exista si in Deseuri. Numai ca aici sint transmise semnale, care izbutesc sa prelungeasca pomenita interactivitate chiar dupa sfirsitul reprezentatiei. Titlul insusi, apoi scenariul, ordinea actelor si finalmente spectacolul in ansamblu sint o invitatie, incita la a descoperi mai mult din universul lui Matei Visniec. Contribuie substantial la declansarea acestei reactii modul de rezolvare a modulelor scenice. Caii la fereastra, de plida, apeleaza la imbinarea rostirii monologului cu o gestica aparte, o formula hibrida intre un soi de pantomima atenuata, ponderata si o stilizare a limbajului gestual al surdo-mutilor. Alergatorul - aici, in varianta feminina - surpinde, de asemenea, prin chiar faptul ca lucrurile sint luate la propriu. Cineva alearga pe loc, in tinuta de jogging, iar textul se ritmeaza dupa cadenta pasilor. Si exemplele pot continua, intrucit fiecare moment este lucrat distinct, are personalitate proprie dar alimenteaza, de asemenea, acumularea dramatica. Meritul, desigur, trebuie impartit cu cei trei protagonisti care trec succesiv prin mai multe roluri si situatii. Viteza si siguranta cu care schimba registrele, transformarile caracteriale, implantarea rapida in alte stari sint remarcabile, mai ales ca stiu sa-si poarte firesc si amprenta prospetimii, a energiei de inca foarte tineri actori. Poate tocmai de aceea trebuiau indrumati mai in amanunt pentru a marca acel punct critic care caracterizeaza scrierile lui Visniec. Aparenta de normalitate initiala este atent construita, cu strecurarea citorva elemente - atitudine, tinuta, vestimentatie - usor stranii, amuzante totusi si nicidecum anticipind criza. Drumul spre acest punct de ruptura este parcurs cu abilitate, intr-o buna stapinire a gradarii si/sau a liniaritatii. O data atins insa, el nu este atacat cu rigurozitatea aceea care presupune finete si forta totodata spre a declansa universul absurd postionescian. Ceea ce se produce acolo este, in fapt, accidentul, cu incarcatura de accident genetic pentru societatea contemporana, careia ii anuleaza definitiv ordine si coerenta.
Este de considerat si varianta in care spectacolul nici macar nu si-ar fi propus sa atinga, ci sa se opreasca in dreptul lui ca borna ultima pentru rational, dincolo de care se intinde, implacabil, lipsa de sens.Si totusi, textul lui Matei Visniec se cheama Teatru descompus. Or, urmind lantul de conexiuni teatru - societate - materie organica si apoi descompus - alterat - deseuri, rezultatul vorbeste de la sine.
Finalmente, toate acestea sint motive serioase sa asteptam cu marturisita nerabdare montarea cu numarul trei ce va fi semnata de Anca Margineanu si care este deja in pregatire la Teatrul Odeon.