TEATRU. Ecouri din FNT

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cred că festivalul de anul acesta are marele merit de a fi readus pe scenele bucureștene spectacolele lui László Bocsárdi și ale excepționalei sale trupe de la Sfîntu Gheorghe, pe nedrept, fără motiv viabil ignorate în precedentele ediții. Am scris aici (în nr. 568) despre Caligula (făcut la Teatrul Național din Craiova), un spectacol foarte bun, cu un Sorin Leoveanu în stare de grație. Iar Neguțătorul din Veneția (Sfîntu Gheorghe) merită o cronică aplicată, nu doar o rapidă consemnare. La fel de binevenită a fost reluarea unor spectacole de referință ale lui Andrei Șerban. În rest, multe sînt de discutat despre selecție – care, măcar, a fost relativ unitară și a mers pe clasic. Dar dacă, într-adevăr, asta e tot ce are mai bun teatrul din România, e destul de trist. Sper din tot sufletul că Alice Georgescu, selecționer unic (groaznică titulatură: mă duce gîndul la domnul Pițurcă!), s-a înșelat sau, poate, n-a văzut tot ceea ce era de văzut; și, oricum, sînt sigur că a privit cu un ochi prea indulgent unele spectacole, Macbeth, de exemplu. În orice caz, chiar festival fiind, festivismul e dăunător, la fel și cronicile din care reiese că totul, de la organizare la spectacole, a fost perfect. N-a fost.

Au predominat, în selecția de anul acesta, spectacolele bazate pe veritabile texte dramatice. Dintre adaptări, reprezentația cea mai deconcertantă, pentru mine, a fost, cu tot regretul, Galaxia Svejk, a lui Alexander Hausvater. Un spectacol despre care, din respect pentru regizor și pentru munca actorilor, prefer să tac.

Între spectacolele făcute pe texte de teatru am inclus și Despre iubire la om (ciudat titlu, dar ce nu-i ciudat la Alexandru Dabija?) al Teatrului din Brașov. Bine, atent lucrat, jucat precis, fără ruperi de ritm, chiar dacă fără creații strălucitoare, cu actori buni care au înțeles foarte bine ce li s-a cerut – dovadă că sala vuia și reacționa la replică. Atunci cînd îi iese – cum e cazul acum –, Dabija pare să se joace zglobiu cu textul și cu actorii. Un spectacol, ca atîtea altele ale lui (mereu în răspăr cu teatrul „mare“, „grav“, „abisal“), de la care, dacă nu ești complet constipat, ieși cu o minunată stare de bine.

Din ce am văzut sau revăzut, dezamăgirea cea mai mare a fost D’ale carnavalului, spectacolul lui Purcărete, de la Sibiu. Păcat de toate ideile frumoase ale regizorului. Cu toate că, regizoral și scenografic, totul era limpede și clar expus – de la camionul care tot descarcă o lume de paiațe (în Noaptea furtunoasă, Măniuțiu adusese în scenă o locomotivă, dar camionul lui Purcărete e mult mai integrat în spectacol), la noroiul în care se înnămolesc, promiscuu, toate personajele – omniprezent, noroiul, și în filmul lui Pintilie –, parcă nimic nu se lega în seara aceea (poate că o fi altfel la sediu). Muzica live, obsesivă, în loc să puncteze și să dea viață, devenea obositoare, introducea „burți“ și nu reușea să însuflețească un spectacol fără ritm, în care actorii nu puteau trece dincolo de o interpretare chinuită, exterioară, plată. Fără actori, poți face spectacole de sunet și lumină, spectacole de trupă, dar nu Caragiale. Nici de data asta, Constantin Chiriac nu m-a surprins cu nimic (m-a surprins, în schimb, exercițiul de admirație al Mirellei Patureau, care l-a găsit pe Chiriac „absolut răvășitor, irezistibil, totul prinde altă viteză de îndată ce intră el în scenă“), dar nici multipremiata Ofelia Popii nu era în rol (o ascultam, o priveam și mi-o aduceam aminte, nostalgic, pe Mariana Mihuț...). Personajele lui Caragiale nu sînt de mucava, dramele lor sînt reale, trăite cu pasiune – mahalaua are autenticitatea ei, nu poți s-o joci caricatural. E greu să faci teatru mare fără actori. Iată că, totuși, nici chiar un regizor de talia lui Silviu Purcărete nu poate face minuni, oricîți bani ar avea teatrul unde lucrează. Cum scena nu reușea să mă acapareze complet, îmi fugeau ochii și către traducerea în engleză care, bănuiesc, era gîndită pentru oamenii de teatru străini. Mai mare deserviciu era greu să-i faci sărmanului Caragiale. Decît așa ceva, mai bine un sinopsis de o pagină-două, doar eram la operă.

Spectacolul acesta e și dovada că aserțiunea „ungurii au actori buni pentru că în provincie nu-s alte tentații, nu tu televiziune, nu reclame etc.“ e complet falsă. Teatrele maghiare din Cluj și Sfîntu Gheorghe sînt bune pentru că au actori excepționali, serioși și disciplinați, pentru că lucrează cu aceiași regizori sau, cînd aduc „străini“, aduc numai nume importante, pentru că montează texte adevărate de teatru, nu fac șușe sau experimente gratuite – ceea ce ar putea face și alte teatre, din București sau provincie, dar nu fac. Ceea ce s-a văzut și în actualul festival („național al ungurilor“, cum ricana sotto voce un bucureștean). Pe de altă parte, un actor bucureștean recunoștea cinstit că, în București, un spectacol ca Leonce și Lena (Gábor Tompa, Cluj) e aproape de neimaginat. Și nu pentru că nu ar fi, aici, actori capabili de performanțele celor de la Cluj (totuși: ce antrenament au, ce precizie, cu cîtă exactitate și modestie juca trupa, nu doar protagoniștii!), ci pentru că, aici, se trage la public, se bagă „cioace“ – spectacolele se degradează repede. Eram prea mic cînd am văzut, dus de părinți, spectacolul lui Ciulei, nu-l mai țin minte, deci nu am un termen de referință, dar spectacolul lui Tompa e o sărbătoare. Felul cum citește textul lui Büchner, făcînd din el o luptă a fondului cu forma, fără să-i dea conotații politice directe, e servit magistral de actori. Să nominalizez pe unul și nu pe altul ar fi nedrept; dar performanța lui Gábor Viola e uluitoare. Spună cine vrea că Tompa se repetă (Cîntăreața cheală, da), că nu mai inovează, că-și reproduce formula..., face spectacole minunate. Tot cu trupa din Cluj, dar cu doar doi dintre actorii din Leonce și Lena (veste proastă pentru peuneriști: ungurii au mulți actori buni) – un spectacol excepțional (minus finalul redundant) pe care l-am văzut cu mare întîrziere, Strigăte și șoapte, despre care s-a scris deja foarte mult. O performanță actoricească uluitoare a lui Zsolt Bogdán – cu atît mai uluitoare cu cît totul e la vedere – care trece aparent fără efort prin trei roluri grele (Bergman, doctorul și pastorul: monologul acestuia din urmă îți dă fiori, la fel ca acela al lui Claudius din spectacolul lui Vlad Mugur, dar și prin două compoziții și prin prologul „nejucat“). Alături de el, roluri remarcabile făcute de Anikó Pethö (Agnes) și de Csilla Varga (Anna), foarte exacte fiind și Imola Kézdi, Emöke Kató și Csilla Albert. Și, deasupra tuturor, fantezia lui Andrei Șerban, pe care-l simți cum se joacă cu Bergman, cu el și cu actorii lui și cum ar fi vrut să joace el toate rolurile.

Îl prefer, de departe, pe acest Andrei Șerban, foarte înrudit cu cel din Unchiul Vanea, autor care pare să-și privească tandru-înțelegător personajele, părintelui lui Ivanov și al spectacolului de deschidere, Trei surori, de la Teatrul Național din Budapesta. În ambele, Șerban apasă coarda expresionistă, într-un efort de demitizare a lui Cehov-cel-canonic, evitînd cu grijă sentimentalismul și îngroșînd uneori umorul, pînă spre grotesc. Fie! Orice se poate face, dacă vrei neapărat – de exemplu, să montezi unele scene din Trei surori ca și cum ar fi Cîntăreața cheală. Se poate să ignori textul (care le oferă un răspuns destul de clar la întrebarea „de ce nu pleacă, totuși, fetele astea, dacă tot suspină atîta după Moscova?“) și să vrei să faci din Cehov un autor de teatru absurd. Se poate și s-o faci pe Olga o refulată sexual și să-l pui pe Verșînin s-o sărute cu foc în timp ce-o așteaptă pe Mașa (nici un fel de sugestie în text sau în didascaliile lui Cehov, dar au mai făcut-o și alți regizori: tentația psihanalizei e mare, mai ales cînd împricinatul nu se mai poate apăra). Orice se poate cînd ai actori care te urmează. Dacă, în spectacolul de la București, jocul actorilor e complet neunitar (nimeni n-o să-l facă, slavă Domnului, pe Victor Rebengiuc să joace altfel decît știe el), trupa de la Budapesta e mult mai omogenă și rezultatul e un spectacol rotund, închegat. Prea rece, după gustul meu, foarte necehovian – dar unul despre care se poate discuta. Iar felul cum folosește Andrei Șerban scena și sala în ultimele sale spectacole ar merita o analiză aparte. Tot Andrei Șerban, optimist incurabil, a prefațat și lansat în FNT traducerea celebrei cărți a lui Zeami, Șapte tratate secrete de teatru Nô. O carte anacronică (nu pentru că e foarte veche), una care vorbește despre echilibru, despre măsură, despre organicitate, despre potrivirea dintre text și mișcare, despre controlul vocii, despre antrenament continuu, chiar despre umilință – numai prostii. Cînd un actor „se face“ azi în trei plus, eventual, doi ani și, îndată ce începe să joace, se gîndește să regizeze, la ce bun învățătura lui Zeami?