OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „Mihai Eminescu“, Timisoara
Autobahn de Neil LaBute, traducere de Diana Iliescu
Regia: Radu Apostol; Scenografia: Alina Herescu; Muzica: Petru Margineanu; Proiectii si light-design: Lucian Moga
Cu: Irene Flamann Catalina, Ana Maria Pandele, Cristian Szekeres, Ion Rizea, Sabina Bijan, Traian Buzoianu, Victor Manovici, Catalin Ursu, Eugen Jebelean

Poate fi intimitatea, apropierea, convietuirea in acelasi spatiu strimt o sursa a violentei? Si despre ce fel de violenta vorbim? Despre cea a gesturilor largi, a pumnilor, suturilor si palmelor, despre cea a cuvintelor tari si vocabularului de cartier, ori despre o agresivitate insinuanta, care-si face loc subtil, printre aluziile unei conversatii banale?
Terorismul fratilor Presniakov (pus in scena de Gianina Carbunariu la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti) vorbeste despre o lume in care violenta pindeste la coltul strazii, ia chipul unor bu-nici senile, pe cel al amantului sau al calatorilor dintr-un aeroport, o viata in care violenta gratuita face parte din cotidian.

Dincolo de titlul catchy (intr-o societate globala in care terorismul e centrul discursului public), piesa pune dramatic in lumina agresivitatea fara ratiune din care se hraneste umanitatea secolului XXI, o violenta de camera, avind forta evocatoare, coplesitoare si invadatoare, desi intru nimic afisata, a concertelor camerale, in comparatie cu puritatea aseptica a simfoniilor orchestrale.
Aceeasi atmosfera de violenta si violentare a intimitatii face substanta unei compozitii de texte de mici dimensiuni (sapte in original, cinci in spectacol) – Autobahn, montata de Radu Apostol la Timisoara – al carei autor, Neil LaBute, si-a transformat, aproape, intreaga creatie dramaturgica intr-o enciclopedie a agresivitatii contemporane.

Daca, insa, intr-o piesa ca The Distance from Here brutalitatea lingvistica mascheaza/marcheaza incapacitatea de gindire si actiune a personajelor (injuraturile si „latraturile“ verbale in care comunica adolescentii Tim si Darrell capata valoarea unor acte performative care suplinesc, pina spre final, gestul), in Autobahn structura dialogului e practic lipsita de violenta apelativa directa, luind aparent forma conversatiei obisnuite, in realitate – si aici faptul excede precisele consideratii ale lui Austin despre vorbire ca act – actul ilocutoriu (cel care enunta) functionind ca unul perlocutoriu (iata definitia acestuia: „A spune ceva va aduce deseori, ba chiar in mod obisnuit, dupa sine producerea unor efecte asupra sentimentelor, gindurilor sau actiunilor auditoriului, sau a vorbitorului, sau a altor persoane. Si se poate vorbi tocmai in vederea, cu intentia ori cu scopul de a produce astfel de efecte.“ – J.L. Austin, Cum sa faci lucruri cu vorbe). Sa nu complicam totusi prea mult faptele pentru spectatorul de teatru nededat la subtilitati de pragmatica: intr-un mod mult mai radical decit in Bash (text al lui LaBute pus in scena, la Teatrul ACT, de Vlad Massaci), in Autobahn ceea ce se zice nu e neaparat si ceea ce se spune, realitatea situatiei si a relatiilor nascindu-se undeva, la nivelul lucrurilor nemarturisite, dar sugerate sau banuite, in zona tacerilor si printre istoriile fara legatura aparenta cu povestea propriu-zisa de pe scena. Iar forta acestor – preponderent – monologuri are valoarea brutala a unui asasinat in efigie. Elementul comun al celor cinci piese scurte e spatiul dialogului (dialog, caci avem de-a face exclusiv cu personaje in cuplu): interiorul unei masini, de cele mai multe ori in miscare, pe o sosea (autobahn, autostrada fara limita de viteza), aceeasi, in viziunea lui Radu Apostol, unul din personaje asumindu-si monopolul discutiei, al monologului persuasiv, al perlocutiei (in termeni austinieni). |n prima scena, fiica (Ana Maria Pandele) isi anunta senin mama, la volan, in spiritul marii lectii – a sinceritatii – primite la centrul de dezintoxicare din care se intoarce, ca de-abia asteapta sa se drogheze din nou.

Apoi, un adult libidinos (Cristian Szekeres) isi duce victima, un tinar pe care-l agresase si-nainte, la casa sa de nebunii pedofile, un asistent universitar (Victor Manovici) vrea sa se desparta de iubita cu studii medii prost asimilate (Sabina Bijan) si se trezeste prins intr-o capcana fatala, un smecher cu opinii morale bine infipte (Ion Rizea) isi indeamna prietenul (Catalin Ursu) la pedepsirea exemplara a iubitei care-l inselase, iar o casnica (Irene Flamann) cu imense resurse de autoiluzionare isi asigura sotul (Traian Buzoianu) ca nu vrea sa creada ca el chiar a abuzat de baiatul luat spre adoptie. Toti ajung prinsi intr-un soi de accident in lant in care unii pier (trecerile dintre scene sugereaza interventiile echipelor de descarcerare), proiectie/consecinta in real a energiei distructive a limbajului ca act performativ. Caci cuvintul chiar poate ucide. Spectacolul de la Timisoara nu intra in traseul unei cariere regizorale previzibile – dar nici saltul de la Drept ca o linie al lui Alfaro la Woyzeck-ul lui Büchner nu era tocmai o alegere de asteptat.

E o montare concentrata pe text si jocul actorilor, iar pentru unii dintre ei este sansa rara a unei iesiri din schema si emploi (Irene Flamann Catalina face un „rol mut“ memorabil in prima scena, dublat, in oglinda, de o emotionant sustinuta lamentatie monologala in final, Sabina Bijan are o forma de asumare deschisa a personajului strident, cu accent ardelenesc, dar refuzind caricatura si comentariul, Victor Manovici navigheaza si el fara reticente printre nuantele intelectualului indecis, daca nu las, oricum nu subtil, iar Eugen Jebeleanu, un actor neprofesionist, caci adolescent, face dovada unei indrazneli provocatoare, care da motorul teatral al scenei rapirii pedofile). Dar atenta compozitie vizuala (discreta scenografie semnata de Alina Herescu si, mai ales, video-proiectiile realizate de Lucian Moga intru sugerarea miscarii) ii e foarte proprie lui Radu Apostol, si mai mult decit aceasta ii e privirea acuta, desi plina de compasiune, cu care face din teatru o critica percutanta a moralitatii (sau absentei ei) contemporane. |n ciuda aparentelor (a lipsei de inhibitii cu care dezvaluie relatia homosexuala sau cea dintre mama si fiica), Radu Apostol nu sfideaza, nu epateaza, dar socheaza – in straturile de adincime ale constiintei unor spectatori dispusi sa intre in acest carusel in care apropierea (chiar de public) devine sufocanta.