OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Raspunsul Iuliei POPOVICI la scrisoarea publicata in numarul trecut de Katalin THURÓCSY despre teatrul de azi din Romania si Ungaria

Draga Kati,
Nici vorba ca, in multe din cele ce spui, ai dreptate: nici eu nu sint o partizana a suselor dramaturgice scrise dupa chipul, asemanarea si pentru intelegerea maselor largi, amatoare de evenimente culturale precum Vacanta mare (Anamaria, intermediarul nostru ideal, va gasi in mod sigur un echivalent perfect in televiziunea maghiara). Nu la asa ceva ma refeream cind spuneam ca nu-l cred pe acel personaj din piesa lui Liviu care citeaza dintr-un postmodernism citit la toaleta.

Pe de o parte, nu cred din principiu ca un text de teatru avindu-l ca erou pe un Heidegger care vorbeste in citate din propria-i opera ar spune ceva chiar si celui mai inteligent, cult si dornic de experiente liminare spectator de pe fata pamintului. Am citit, odata, pe cind eram intr-un juriu, o piesa (de fapt, o dramatizare) construita integral din citate dintr-o carte extraordinara, Cum am devenit huligan, plus alte extrase din textele de teatru si jurnalul unui scriitor roman interbelic evreu, Mihail Sebastian. Era de-o plictiseala epocala. Toate acele chipuri umane vii, tragice, interesante care populeaza literatura lui Sebastian pur si simplu nu existau in acel produs dramatic. Cind deschideau gura, nu le credeam.

Iar ceea ce-i reprosam acelui personaj al lui Liviu era un viciu similar de verosimilitate: pentru mine, dupa felul in care mi se infatisase dintru inceput, trimiterea la postmodernism nu facea parte din identitatea lui, din modul lui natural de manifestare, era un clin d’oeil al autorului catre public si o luare in raspar a personajului. Iar mie imi plac autorii care-si iubesc creaturile scriptice si se abtin a le judeca.
Scriitorul intelectual al unei generatii (sau al mai multora), pe care-l vezi tu, ca potential, in Liviu, nu e, in mod necesar, creatorul unei lumi snoabe, populate de personaje grabite sa-si vexeze spectatorul cu lecturile lor aprofundate; profunzimea, intelectuala, a unui scriitor sta, cred eu, in felul in care izbuteste sa-si oculteze, prin asimilare organica, bagajul teoretic, sa transforme acest intelectualism intr-o conditie naturala, implicita, si nu explicita. Nu vreau ca autorul sa-mi arate cit a citit el, la fel cum nu ma intereseaza sa-mi dea lectii de moralitate si nici sa-mi spuna ce sa cred despre lume si viata, in general. Nu stiu, s-ar putea sa fi capatat eu un gust excesiv pentru o dramaturgie cu vina realista, insa am din ce in ce mai multa nevoie sa vad pe scena lucruri adevarate, nu supralicitind conventia, cuvinte adevarate si trairi adevarate. Am nevoie sa cred ca teatrul poate fi ultimul refugiu al autenticitatii, atunci cind lumea din jurul meu da ocol minciunii, falsitatii, ipocriziei.

Cit despre lipsa forumurilor, a spatiilor comune de discutii, situatia pare mult mai dramatica in Romania decit in Ungaria. In Ungaria aveti acea Masa Rotunda a Dramaturgilor, pentru care insa nu cred ca s-ar califica mai mult de patru autori (care sa aiba mai mult de, sa zicem, trei piese montate), iar din generatia tinara n-ar fi mai mult de unul. Discutiile importante, care-ar trebui sa duca la actiuni coroborate sau cel putin ne-ar face sa ne cunoastem mai bine, se tin la telefon sau la un pahar al carui continut ne face sa ne credem absolviti de consecintele a ceea ce spunem. Orice intilnire intre mai mult de trei oameni de teatru romani care nu sint deja prieteni contine un potential enorm de conflict neconstructiv. Habar n-am de ce, dar ideea de colaborare (uneori, chiar in producerea unui spectacol) se identifica in mintea noastra cu cedarea unui teritoriu care-ar trebui sa ne revina neconditionat. Harta teatrului romanesc e un cimp de lupta marcat cu stegulete colorate pe care si le atribuie/distribuie cu de la sine putere criticii, dramaturgii si regizorii (cu armatele lor disciplinate, in teorie, de actori).

S-ar putea ca de vina sa fie comunismul (si sa vedem in oricine un posibil informator care ne va distruge pentru totdeauna viata) sau capitalismul salbatic (si sa ne credem intr-o competitie vesnica de „cine ajunge primul la singurul ciolan“) sau doar conditia solitara si solipsista a artistului. In general, creatorii de teatru romani (dar s-ar putea sa nu fie numai ei) au o mare problema in articularea propriului discurs in afara scenei, de aceea poate le si repugna intilnirile oficiale si cu oameni straini.
Si cam tot de aceea in teatrul romanesc nimeni nu spune „nu stiu“ sau „nu inteleg“; cel mult, „nu inteleg“ se traduce prin „e o timpenie“; incapacitatea de a intelege nu echivaleaza cu o limita personala (pe care orice om o are), ci cu nepriceperea celuilalt de a construi un mesaj direct accesibil. Uneori e adevarat, de cele mai multe ori, nu. Am ramas, astfel, destul de uimita de dificultatea de a gasi oameni dornici de a participa la workshop-ul tau, chiar daca el nu urma sa aiba loc la Bucuresti. Singurul efort personal pe care-l presupunea atelierul era disponibilitatea de a parasi Capitala pentru o saptamina, si, cu toate acestea, au fost putini cei pregatiti s-o faca. Nu sint foarte convinsa ca de vina e dezinteresul pentru dramaturgie, e un spatiu pentru care exista deschidere; poate ca ceea ce lipseste e constiinta importantei unei profesionalizari a dramaturgului.

N-am idee cum stau lucrurile in Ungaria, insa in Romania, de regula, orice om care-a scris o piesa/ doua/ trei si si-a vazut-o publicata sau citita intr-un spectacol-lectura se considera dramaturg implinit si nu resimte nici un impuls interior de a invata mai mult, de a deprinde o meserie, bucataria esentiala in constructia textului de teatru. La noi functioneaza inca, in ce-i priveste pe dramaturgi, principiul calificarii la locul de munca. E, de altfel, valabil pentru toate categoriile de scriitori: oricine detine o diploma care atesta c-a fost alfabetizat in limba romana e deja un autor in nuce, nu-i mai ramine decit sa se aseze in fata foii albe de hirtie, la lumina lampii si cu geamurile larg deschise catre frumusetile patriei. In nici o alta subdiviziune a teatrului nu se practica autodidacticismul cu atita pasiune si liniste interioara. Iar asta se vede, in scrierea dramatica, in potentialul de talent irosit in incercari amatoristice, in navigarea incerta pe nisipuri miscatoare. Si cred ca pina cind nu vom deveni constienti de aceasta problema, nici n-o sa existe vreo solutie pentru ea.

- Aceeasi Marie, cu o palarie mai ieftina
Am auzit ca la Budapesta sint multe teatre independente. Din contra, la Bucuresti parca nici teatre de repertoriu nu sint destule. Din fericire, spectacolele underground peticesc golurile: ce nu intra pe o scena de stat, din ratiuni de timp si spatiu, nu estetice (exceptiile se numara pe degete) in mod sigur se poate juca intr-un teatru underground, independent, alternativ sau cum isi mai spun ele. In coplesitoarea majoritate a cazurilor, diferentele intre ce si cum se monteaza in institutiile de stat si-n cele neafiliate tin de costurile de productie si de calitatea profesionala a regizorului: in teatrele de stat sint bani mai multi si oameni mai competenti.
Am vazut un spectacol rusesc (invitat la festivalul de la Sibiu), facut de niste studenti la teatr.doc, pe un text contemporan, al lui Vassili Sigarev. In englezeste se numea Phantom Pains. Era un spectacol underground in ceea ce mi-as dori sa fie adevaratul sens (unul dintre ele) al termenului: nu facea apel la nici un instrument al conventiei teatrale, ii lipsea orice artificiu sceno-tehnic, erau pur si simplu trei actori care traiau pe scena pina la combustie interioara. A fost una din putinele ocazii in care-am inteles ca textul nou poate avea aceeasi forta ca marea dramaturgie clasica, doar ca nu multa lume chiar o cauta si inca si mai putina stie s-o gaseasca.

Dupa cum spune un prieten al meu, care-a petrecut destul timp in teatrul independent ca sa stie bine cum stau lucrurile, underground-ul e pentru artistii romani doar o treapta pe scara in capul careia ii asteapta ultima generatie de termopane. Toata lumea in tara asta vrea sa-si puna geamuri de termopan, e idealul artistic al citorva generatii. Multi dintre tinerii oameni de teatru fac spectacole in regim independent ca sa le-arate directorilor din teatrele de stat ca pot sa faca si ei ce fac altii in acele teatre de stat. Si totusi, cita lume din Ungaria, dintre cei care admira spectacolele romanesti, m-ar crede dac-as spune ca asta e modul pervers in care apare inertia prost asimilatei traditii teatrale din Romania?
Sper sa ne vedem cit de curind, draga Kati.

Cu multumiri,
Iulia POPOVICI
Bucuresti, 22 iunie 2006