OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Bacau, chiar inainte de inceperea Galei Star, „cuplului“ directorial Adrian Gazdaru-Gabriel Dutu i s-a adaugat un cuplu executiv de cea mai buna calitate: Theodora Herghelegiu (regizor)-Victor Scoradet (secretar literar, traducator u.w.). Primul efect a insemnat o a doua montare pe romaneste a unui text al elvetianului Lukas Baerfus, dupa excelentul spectacol al lui Radu Afrim de la Ploiesti, Nevrozele sexuale ale parintilor nostri.

Dar si, in caietul-program, un decalog-teza pentru dramaturgia contemporana, din care citez: „Va imaginati cit de curiosi ar fi Shakespeare, Molière, Alecsandri sau Caragiale sa afle cum se mai scrie si ce se mai joaca azi?“. intrebarea e functionala cu atit mai mult cu cit, la Bacau, in ultimii doi ani, asistam la un proces evident de iesire de sub covorul gros de praf al unei cutume de pe cind un oarecare Dinischiotu lustruia cizmele din Scornicesti.

Treptele repertoriale si de viziune regizorala de pina la intilnirea cu Theodora Herghelegiu au fost si ele bine gindite, Claudiu Goga si Ion Sapdaru conditionind deja un antrenament de bun augur al trupei. in asa fel incit gluma sentimentala construita dupa textul elvetianului, Dragoste in patru tablouri, sa poata functiona. Merita sa ascultam regizorul: „acest text este o pacaleala atit de frumoasa, incit nu te mai saturi sa te minunezi de rafinamentul cu care autorul te trage pe sfoara. Mai intii te lasa sa crezi ca ar fi cu adevarat vorba de iubire, pentru ca abia pe urma sa descoperi ca e vorba taman de lipsa ei“.

Spectacolul este, prin urmare, asezarea sub lupa a unei geografii care, din avion, pare a unei povesti de dragoste, iar la sol se dovedeste scrisnetul unor masinarii hormonale in stare de frustrare continua. in acelasi timp, gratie exercitiului de virtuozitate actoriceasca, s-ar putea supraintitula Gabriel Dutu &friends. Fiindca, din contextul povestii, pentru a salva personajele de o prea apriga psihanaliza, regizorul si autorul, umar la umar, decid sa „dea vina“ pe un zeu Eros, mai repede curios decit jucaus-rautacios. Iar acesta este plimbat prin variile-i ipostaze de catre actorul Gabriel Dutu, care stirneste pe buna dreptate aplauze la scena deschisa. Fiindca Eros se joaca si „se“ joaca (pe sine), intre teama vag vinovata de „forul superior“ din inalt, care pare a-i face semn cu degetul, din cind in cind, si aplombul de personaj din basme.

Joaca lui Eros are corespondent in jocul regizorului de a propune doua variante de spectacol (ba chiar doua spectacole), prin doua distributii. Una, sovaitoare si nevrotica, apartine actorilor Eliza Noemi Judeu (Evelyn), Daniela Vranceanu (Suzan), Stefan Ionescu (Doctorul), Stefan Alexiu (Avocatul), cealalta, plina de aplomb, de siguranta in actiune, mai thriller, daca vreti, e sustinuta de Florina Gazdaru, Adriana Parvu, Valentin Braniste si Adrian Gazdaru, in aceeasi ordine a personajelor. De fapt, intriga e teribil de simpla, greutatea stind in jocul actorilor: Evelyn, nevasta Avocatului, e amanta Doctorului, oncolog de laborator. Suzan, inselata, baga foarfecele in sotul adulterin si va fi aparata, probabil, de catre Avocat, care pricepe tarasenia.
Hazul e insa al replicilor si al cromaticii regizoral-scenografice. Lumea de interioare (cele patru tablouri din titlu care, invers decit in butada cu apostolii, se vor dovedi a fi cinci) e o lume gri, aseptizata, geometrica, anorgasmica, pentru care accidentul eclatant nu e posibil decit in ordinea fantasticului. Pentru fiecare dintre tablouri, jocul lui Eros propune un element cromatic.

in cel dintii, pata de culoare e rosul, apartinind patului imens in forma de inima, dar si singelui curgind din incizia ritmic facuta de oncolog pe sub unghiile Evelynei, pentru a conditiona o urmatoare intilnire. Umorul negru e dublat de aparitia lui Eros in postura de valet rosu, usor arierat, regizor debutant, asa-zicind, in exercitiul sau ludic cu lumea oamenilor, avertizat uneori de pe vreun norisor ca a cam sarit calul. Al doilea tablou e al esarfelor verzi si al lui Eros – model pentru pictorita amatoare Suzan. Zeul amorului este aici ambiguu sexual, un macho efeminat cit incape, in folosul unei artiste mereu in faza incercarilor, covirsita de propria-i calofilie de amator. Verdele vegetatiei proaspete anunta nasteri, poate ale unei sexualitati innoitoare, poate ale artei de succes, cu certitudine ale crimei care nu va insemna altceva decit intrarea intr-o noua lume.

Tabloul al treilea ofera griului general alternativa albastrului celest. in arestul politiei, culoarea nu este doar a profesiei, a uniformei in care, acum, apare Eros, a masinii de scris declaratii, dar chiar si a paradisului probabil in care zeul indisciplinat va disparea ajutat de latul pe care, initial, il propusese arestatei. Scena are hazul asemanarii cu un lac al lebedelor levitant, lasind loc aici, jos, doar avocatului stupid ca legea, daca epitetul nu strepezeste cerul gurii cutumiere. in al patrulea tablou nu mai e nici o sansa, griul nu mai poate fi insotit decit de ceva negru, caci sintem acasa la omul puterii juridice. Probabil se va termina si cu singerarile ritmice ale Evelynei (cititi cum vreti, tot la asanarea vitalitatii ajungem), desigur s-a terminat si cu sansele cel putin cromatice. Am ajuns la limita spectrului si a stocului de jucarii erotice (ale lui Eros, adica).

Dar nici zeul aflat in aparenta vacanta disidenta nu o duce mai bine, transformat pasager in rapper in negru, vinzator de Biblii, intr-un moment absurd-hazliu foarte inspirat.
Momentul de final al comediei negre este insa aminat de o propunere regizorala de un haz si de o spectaculozitate nebune: adaugarea unui al cincilea tablou, cel al victoriei celeilalte margini a spectrului, albul. Calare pe cal (adevarat si pe care-l mai si cheama Eros, ca „artist“ vreau sa spun), Eros reapare nu doar pentru a lasa publicul, in delir, cu gura cascata, dar si pentru a sugera o posibila solutie de basm ingeresc, cu un Fat-Frumos zeu al iubirii.
Vorba regizorului: „In final, logic, te astepti sa fi priceput ceva, dar ramii fix cu intrebarile de la inceput… Mai mult decit pervers, dupa gustul meu…“. Dar e ceva mai omenesc decit perversul. Si mai ingeresc?…