OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre idealul actual de frumuseţe vorbeşte piesa lui Marius von Mayenburg, Urîtul, premiera ei deschizînd stagiunea 2011-2012 la Teatrul German de Stat din Timişoara. TGST s-a impus în ultimele sezoane ca un aşezămînt cu standarde elevate, cu o trupă motivată – deşi numărul actorilor vorbitori de limbă germană e limitat, deci şi posibilitatea de a alege e pe măsură, trupa are artişti buni, specializaţi şi prin workshopuri, colaborări cu colegi din Germania şi proiecte cu invitaţi de valoare din ţară. În echipa managerială, directorului Lucian Vărşăndan i s-a alăturat, ca director artistic, Radu Alexandru Nica, ceea ce, apriori, pare o extindere promiţătoare. Ideea e că la TGST există un mediu de creaţie favorabil.

 

Devenit rapid celebru, Marius von Mayenburg îşi datorează notorietatea tematicilor abordate, curente, vii, dureroase, şi stilului modern, dezinhibat. Deschiderea spaţiului teatral german pentru autorii noi i-a favorizat ascensiunea pe afişele din întreaga lume, inclusiv la noi fiind montat pe mai multe scene ca exponent al noului val european. Ceea ce îl interesează pe dramaturg ca sursă tematică s-a constituit involuntar într-un imbatabil plan de carieră. Ca autor, e preocupat de ceea ce „lipseşte“ din oferta dramaturgică, tratînd subiecte fierbinţi, imediate, cu impact. Familia, ca formulă organizaţională a lumii, de pildă, e analizată în cele mai ascunse, vulnerabile şi dureroase trăsături ale ei. Atît familia mică, cu părinţi şi copii, cît şi familia mare, cea a comunităţilor sociale în care trăim – în egală măsură, intercondiţionările dintre cele două. Hiperrealismul scrierilor sale atestă implicarea lui Mayenburg în entropia lumii contemporane, pe care se străduieşte să o portretizeze la scară mică, arătîndu-i ce anume trebuie schimbat. Foarte apropiat, prin profesiune, de lumea teatrală, o cunoaşte perfect din interior, transformînd experienţa de job într-un avantaj estetic. Se poziţionează singur pe filiera lui Georg Büchner, cu care „nu se prea descurcă“. Legăturile sale cu Royal Court, unde a fost rezident, premiant, autor jucat, l-au apropiat de drama engleză, pe care o admiră, traducînd deopotrivă Hamlet şi Sarah Kane. A scrie pentru teatru, consideră germanul, e una dintre cele mai stricte formule literare, întrucît trebuie să ţii cont de un set de reguli de bază. Nu poţi reveni, ca în literatură? lucrurile trebuie să se petreacă unul după altul –, trebuie să ţii cont de acustică mai mult decît în film, publicul trebuie să audă şi să înţeleagă de prima dată, reluările îl plictisesc.

 

Revenind laUrîtul, lucrarea incriminează artistic preferinţa contemporanilor pentru superficialitatea aparenţelor, prin cazul lui Lette. Strălucit inventator în domeniul tehnic, acesta e marginalizat din cauza propriei înfăţişări. Un chirurg îi oferă o altă faţă, transformarea fizică avînd consecinţe în plan profesional, afectiv, familial. Noua „faţă“, cea de succes, este rîvnită şi preluată şi de alţii, pierderea identităţii prin multiplicare în mai mulţi indivizi generînd situaţii comic-absurde. Tipizarea induce confuzie, iar Mayenburg nu ezită să încondeieze lucrurile în nuanţe cinice. Alcătuirea dramatică e una a scenelor scurte, impunînd dinamică spectacolului încă din scriitură. Personajele sînt fluide, curg dintr-unul într-altul sub acţiunea uniformizării caracteriale – sînt patru Fanny ipostaziate de aceeaşi actriţă, doi Karlmani şi doi Scheffleri jucaţi de aceiaşi actori. Evident, costumaţi identic. Structura compoziţională a textului devine provocatoare şi pentru interpreţi, prezenţi mereu în spaţiul scenic, puşi în situaţia de a juca uniformizarea. Patru actori (Alex Halka, Olga Török, Rareş Hontzu, Horia Săvescu) susţin şapte roluri, strategie dramatică utilizată pentru a sublinia lipsa de diferenţiere dintre, de pildă, Fanny soţia tînără, Fanny septuagenara, şi Fanny asistenta chirurgului, dintre propriul asistent şi fiul septuagenarei etc.

 

Echipa de spectacol a reunit creatori dintre cei mai în formă. Theodor-Cristian Popescu s-a aflat acum pentru a doua oară în faţa unui text al lui Mayenburg. A optat pentru o tratare apropiată de clipul publicitar, în care clişeele derivate din universul advertisingului dezvoltă litera şi spiritul textului. Scenografia a fost concepută de Velica Panduru ca un cubical ai cărui pereţi sînt delimitaţi ferm de un schelet-grilaj din aluminiu, rece, impersonal. E un perimetru închis pe trei laturi, deschis spre zona în care stă publicul, în interior cu o mulţime de becuri cu lumină tip neon, a cărei intensitate creşte agresiv şi se schimbă în decursul reprezentaţiei de la alb la galben, roşu, verde. Variaţiile eclerajului surprind interpreţii în still-uri cinematografice, în posturi de covers-uri, cu gesturi de învingători şi zîmbete studiate. Theodor-Cristian Popescu a completat replicile lui Mayenburg cu limbajul corporal, şi acesta atît de valorizat în viaţa publică. Florin Fieroiu l-a imaginat expresiv, iar actorii l-au executat impecabil. Cum impecabilă a fost interpretarea întregii partituri. Tonalitatea impusă regizoral a fost una de teatru al absurdului, de distanţare emoţională faţă de conţinutul semantic şi ideatic transmis, de interpretare „la rece“. O tonalitate specifică lumii din transnaţionale, desensibilizată, promovînd prototipul superdeterminatului, ambiguitatea identitară, în care fiecare seamănă cu celălalt. Inclusiv prin griul tern al costumelor.