Acum puțină vreme, la un colocviu din timpul Festivalului
de Teatru de la Timișoara, dramaturgul Radu Macrinici a reușit să irite pînă la
reacții de o necivilizată obrăznicie un mai tînăr confrate (dacă nu e prea tare
cuvîntul), a cărui evoluție stilistică, pînă una-alta, e renunțarea la o
căciulă rusească purtată cu clapele bine lăsate pe urechi, indiferent de
temperatura ambientului și acoperișul de deasupra capului. Cauza? Amintirea
parametrului prim și ultim al operei de artă care – asta e cam de pe la facerea
lumii încoace – rămîne talentul. Fiindcă, desigur, pentru talent instrumentele
de măsură țin de impalpabil, incomensurabil și implacabil – fiindcă termenul
„genial“ (să fie francezii de vină cu al lor „c’est génial!“?) a ajuns marcă
bună de lipit pe orice bilețel de amintit cumpărăturile la piață –, începem să
uităm că obiectul artistic, pînă la urmă, pe talent se fundamentează și prin
genialitate excelează. Abia mai apoi apar șublerul, șmirghelul și cheia de
șaișpe, cu ajutorul cărora tot artistul își croiește cuvintele, culorile,
sonurile și gesturile potrivite. Cu băgare de seamă, pentru ca actul artistic
să nu ajungă act „artristic“, amestec de artroză și de tristețe vîndut pe post
de panaceu.
Dincolo de starea de bine infuzată subtil cu necesara
cîtime de melanholie, direct la „talent“ și la „geniu“ m-a dus mai întîi gîndul
urmărindu-l pe Marcel Iureș „în regia Domnului Alexandru Dabija“ (cum poznaș ne
anunță afișul și caietul de sală), mînuind efemerul în Absolut! (spectacol dupăIvan Turbincă al lui Creangă, care a avut premiera la Teatrul ACT, săptămîna
trecută), în beneficiul declarat al înfățișării vremilor cu farmec & rost,
ceea ce, încă de pe la Homer încoace, și încă și mai de dinainte… „Polemic și
terapeutic ne încercăm puterile cu periculoasa artă a spunerii unei povești“,
ne anunță regizorul.
Iar povestea aparține unei geografii în care Alexandru
Dabija se simte foarte bine, aceea a bon-viveur-ului de la Humulești. Nu
demult, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, același regizor se juca de-aPunguța cu doi bani și vecinătățile ei narative sub titlul Oo!. La drept
vorbind, însăși lectura lui Creangă se cere, în acest moment, modificată,Amintirile din copilărie intrînd pe încetul în ilizibilitate, spre deosebire de
povești care se dovedesc de o senzațională încărcătură energetică. Pesemne
(dacă legenda n-o fi mințind, cum o fac ele, legendele, mai mereu), în cazul în
care sfătuitorul lui Creangă ar fi fost Caragiale, nu Eminescu, iar junimiștii
nu ar fi hohotit la cele spuse „pe ulița mare“ doar cu fereală misogină și la
miez de noapte, Povestea poveștilor nu ne-ar fi rămas drept etalon aproape
singular. Or, dacă Alexandru Dabija își continuă călătoria, nu ar fi imposibil
să ajungă și la acest text. În definitiv, viziunea scenică din Adunarea
femeilor, spectacol montat cu niște ani în urmă la Naționalul ieșean, aceleiași
familii îi aparținea. (Pînă una-alta, singura montare memorabilă a Poveștii
poveștilor, cu un scenariu propus de Radu Macrinici, rămîne cea a lui Bogdan
Voicu, de la Sfîntu Gheorghe, dar și de atunci s-a scurs ceva vreme…)
Triumviratul care asigură, la Teatrul ACT, Absolutul,
„fără fasoane, cu umor și nepăsare“, vorba lui Dabija, se cheamă, prin urmare:
Creangă – Alexandru Dabija – Marcel Iureș. Autoironic, regizorul este „Domnul“
cu majusculă, locțiitor pe pămîntul spectacolului al unui atotputernic cu
vocație de statuie vivantă, tenor ludic metamorfozînd transcendența într-o ușor
obosită de atîta eternitate, într-o ușor plictisită de atîta divinitate
bunăvoință față de pofta debordantă de a fi. Poftă pusă în pagina scenică de
Marcel Iureș cu o disponibilitate, imaginație și fantezie care țin de momentul
de grație al actorului de geniu.
Totul e „pe viu“, într-o poveste spusă mai degrabă sieși
de către un homeless care se visează Ivan, Sfîntul Petru, Dumnezeu, Moartea,
dracii-n plen cu tot cu păcătoșii de prin smoală, boierul, argații și ce s-o
mai fi găsind pe drumul mare al cătunului care este universul, unde Raiul și
Iadul sînt așezate vizavi, ca biserica de cîrciuma cu „votcă, tabacioc și
guleai“.
S-ar zice că povestea nici nu mai contează, importantă
fiind capacitatea lui Marcel Iureș de a broda pe spații mici, ca narator pentru
sine însuși, ca să-i mai treacă de urît, ca să fie existența mai suportabilă,
cheia ei tocmai povestea fiind. Cu toate acestea, scenariul merge mînă în mînă
cu originalul textual, cu o fidelitate pentru care inserturile lexicale par a
ține mai degrabă de arta improvizației decît de preschimbarea sensurilor,
într-o aducere în prezent la nivelul sugestiei rafinate, generatoare de bună
dispoziție inteligentă.
În lipsă de lăutari, Ivan al lui Iureș se specializează
indulgent în muzicuță; în lipsă de răspuns direct din partea transcendentului,
devine pe rînd fiecare dintre personajele vieții sale paralele. Sîntem în fața
unei altfel și mereu inevitabile Șeherezade, care își condiționează
supraviețuirea imaginînd. Or, cuplul Dabija-Iureș descoperă în opera lui
Creangă ludicul și energia necesare pentru singularizarea metodei de a uita de
Vitma mortală, prin umor, prin nesfîrșită ironie. „Nepăsarea“ pe care o reclamă
regizorul este îmbrăcată de actor într-o blîndă melancolie, dinspre care face
cu ochiul contemporanilor apăsați, ca toate generațiile de la Adam și Eva
încoace, de un același spleen. Este și magistrală, și impresionantă capacitatea
lui Marcel Iureș de a se lăsa, fără complexe, în voia personajului, de a se
suprapune pînă la identificare. Fiindcă, deși textul a fost îndelung
frecventat, e ceva special în propunerea de la Teatrul ACT, un soi de Ivan
Turbincă for ever & evergreen, fotografie la minut a condiției umane în
fața căreia nu poți spune decît: „Șopîrcai cu cine șopîrcai, dar cu Iureș nu
șopîrcai!“.
…fiindcă, spre norocul nostru, Ivan Turbincă există, iar
geniul așijderea...
…iar Ivan Turbincă c’est moi…
ABSOLUT!
Teatrul ACT
După Ivan Turbincă de Ion Creangă
cu Marcel Iureș
Regia Alexandru Dabija
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters