OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1935, Tiraspolul facea partea din Republica Autonoma Moldoveneasca, un construct pseudonational inventat de sovietici pe teritoriul actualei Ucraine. In 1935, la Tiraspol incepe constructia unui teatru. De aici, povestea devine putin confuza: in ’36, aici incepe sa functioneze o trupa, care se muta, dupa „inventarea“ Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti, la Chisinau, sub numele de Puskin, trupa care, ulterior, se transforma in actualul Teatru National „Mihai Eminescu“ (de limba romana).

Capitala Transnistriei n-a mai avut institutie de spectacol pina la sfirsitul anilor ’60, cind aici soseste, pe traseul invers, de la Chisinau, regizoarea Nadejda Aronetkaia si studentii ei. Fugea absolventa faimoasei scoli Gitis de un scandal de amor, cu un actor cu 20 de ani mai tinar, un Scapin care-a facut istorie si tata al unui copil de doi ani, sau era minata de un spirit al inceputurilor, de dorinta de a o lua de la capat, pe tarim virgin? Aronetkaia a fondat, in 1969, Teatrul Republican din Tiraspol, de limba rusa, a pornit si o scoala de teatru pentru actori, iar de atunci incoace, spiritul ei domina institutia. Regizoarea a murit in 1993, dar pare sa fie inca vie, inca acolo. De vreun an, dupa multe diligente, conducerea a obtinut ca teatrul sa poarte numele Nadejdei Stepanova.
Niciodata n-am auzit pe cineva, in teatrul romanesc, vorbind despre un mentor cu un respect incarcat de atita evlavie cum o fac actorii din Tiraspol. Nu doar memoria Nadejdei Aronetkaia, nu doar o traditie a scenei incearca sa pastreze acesti oameni, e vorba de un mod de viata pe care aspira sa-l conserve, in ciuda politicii, a izolarilor, a saraciei; gloria de altadata, demnitatea si respectul de sine.

Multi dintre discipolii Nadejdei Stepanova si-au cautat norocul in alte parti, mai putin lovite de nesansa ca Transnistria; nici unul nu si l-a gasit. Daca-i intrebi pe cei ramasi de ce nu s-au dus unde vedeau cu ochii, la Sankt Petersburg sau Moscova, se uita la tine ciudat. La Tiraspol e teatrul lor – unul a venit aici de la Chisinau, altul din Kamceatka, au facut-o pentru ca au crezut in ceea ce faceau si in Aronetkaia insasi. Dar lucrurile nu sint deloc roze: cei mai tineri actori din teatru au in jur de 30 de ani, traditia se vrea pastrata, dar cum? Cum e sa te trezesti, din cetatean al unei patrii cit un continent, o mare putere, dintr-odata prins in capcana unei fisii de pamint, cu o moneda care se cheama rubla, dar nu face nici cit o ceapa degerata, nici macar cit pasaportul unei tari inexistente? Pentru tineri, locuinta e o problema de nedepasit, locurile de munca, la fel; daca pot, pleaca – in Rusia ori in Romania.

Singurul turneu „adevarat“, dintr-acelea in care te duci si joci mai multe zile intr-un loc, din ultimii 15 ani al institutiei a fost recent, la Caluga, linga Moscova. Si asta, numai datorita unei fundatii destinate teatrelor de limba rusa din afara tarii, cu care cei din Tiraspol au intrat recent in contact. Nimeni nu vine sa joace la Tiraspol, nici macar Teatrul Rus „A.P. Cehov“ din Chisinau nu trece dincolo de Bender (Tighina). Transnistrenii se mai duc la festivaluri, chiar la Chisinau, la Bienala Teatrului „Eugène Ionesco“. Paradoxal, amintirea cea mai dulce e legata de o saptamina petrecuta la Tulcea, la un festival de amatori. La urmatoarea editie, directorul de-atunci al teatrului a ascuns invitatia din Romania si le-a aratat-o actorilor cind ea expirase deja… Directoarea de acum a transformat teatrul – cu sponsori privati (caci in Transnistria cultul lui Lenin se infrateste cu religia dolarului) si finantari direct de la Smirnov, ignorind saracia lucie la care e condamnat teatrul, transformind discursiv repertoriul clasic din obligatie in libera alegere, cautind temele zilei (de la ratare la ecologie) in Cehov si facindu-si din nonimplicarea politica un principiu de existenta. E si asta o politica: a globului de sticla in care poti respira liber si care te solidarizeaza cu celalalt, in intunericul protector al salii de teatru.

N-am vazut nici un spectacol la Teatrul Republican „Nadejda Aronetkaia“ din Tiraspol, nu joaca decit la sfirsit de saptamina. Am vazut doar decorul de la Nunta lui Figaro si colectia de peruci a teatrului (cine mai joaca oare cu peruci in Romania??). Poate ca, la fel ca pe drumul pina la Tiraspol, as fi simtit istoria derulindu-se in fata mea. Istoria aia, cu militieni care te pindesc la intersectie, telefoane de la care nu poti vorbi si oameni prost, foarte prost imbracati. Cu busturi ale lui Lenin la fiecare colt si tancuri pe post de monumente, indicatoare bilingve, dar in unic alfabet chirilic, si masini in trei culori: ori negre, ori albe, ori gri. Spectacolele pe care le-as fi putut vedea ar fi fost, poate, muzee. Dar poate nu atit muzee ale teatrului, cit relicvare pentru rezistenta spiritului. Niciodata, in Romania rezistentei prin cultura, n-am avut atit de acut sentimentul a ceea ce cultura poate insemna intr-o lume a resemnarii profunde, o lume uitata de toti. Alegerea acestor oameni e alta: nu „fentarea“ dictaturii, ci ignorarea ei in numele unei mosteniri dragi, pretioase, a sensului vietii umane prin perenitatea artei. Poate ca fiecare dintre noi ar trebui sa ajunga, o data-n viata, intr-un loc ca Tiraspolul: e un exercitiu de umilinta.