OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Azi ar avea blugi cu talie joasă şi cu turul lăsat, lanţ gros la gît, tricou mulat, tatuaj pe biceps, mobil de fiţe la mîna a doua, cu cartelă reîncărcabilă, la care ascultă manele, şi o fată cu cercei mari atîrnată de braţ. Amîndoi mestecă gumă şi fac baloane. Se sărută cu guma în gură. Amîndoi au un fel de slujbă, dar care nu stă în calea modului lor de viaţă. Viaţa lor se petrece în mall. Cînd nu sînt acolo, locuiesc cu părinţii şi aştern covor de coji de seminţe cînd socializează pe scara blocului. La mall împart un hamburger şi o cola. Vin pe jos sau cu transportul în comun. Vor să fie după ultima modă, dar sînt totdeauna cu doi paşi (ani) în urma ei. În schimb, hainele şi accesoriile sînt „de firmă“, chiar dacă fake-uri. Şi, bineînţeles, numele firmei e mare şi la vedere. Vorbesc tare, ca să se facă remarcaţi.

 

Mutatis mutandis (schimbările fiind doar de formă, nu şi de conţinut), îi găsim pe toţi oamenii aceştia în Caragiale. Iar acum – în spectacolul cu O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi.

Nu poţi să nu te întrebi ce ne-ar mai putea spune (cu) Caragiale şi nu s-a spus. Aşa că mergi să vezi ce a mai creat inventivitatea lui Dabija. Sau ce a mai inventat creativitatea lui. Nu se ştie, cu Dabija lucrurile nu sînt întotdeauna ce par a fi. Sau doar pare aşa? (Dacă scriam pentru un blog, aici aş fi pus un wink.) Dabija iubeşte personajele astea. Pentru el sînt… oameni, pe care îi înţelege, îi cunoaşte. Îi vede în fiecare zi, peste tot, ca şi noi. Dar noi nu mai vrem să-i vedem. Ne îngustăm perimetrul vizual, ochii ni s-au obişnuit să-i ocolească şi, ca şi cum am avea un pupitru de sunet în cap, selectăm frecvenţele vocilor lor şi le dăm pe mut. Le cunoaştem mecanismele, reacţiile. Ne obosesc, ne jenează şi ne-am plictisit pînă şi să facem mişto de ele. Dar fiindcă înţelege şi iubeşte aceste personaje, Dabija le umanizează şi în ochii noştri. Şi reuşeşte să ne molipsească de ironia lui, care e tandră, e la obiect, dar nu e rea. Şi uite aşa ajungem şi noi să le iubim, să le înţelegem, fără să ne uităm de sus la ele. Rîdem şi acceptăm nedureros faptul că „şi ei e oameni“.

 

Spiridon, de exemplu. Ne întrebăm cum de nu reuşeşte să-l fenteze pe Jupîn Dumitrache? Cum Dumnezeu nu poate sa găsească o cale să nu mai încaseze bătaie după bătaie? Că doar are aliaţi, iar jupînul nu e vreun munte de inteligenţă. E un bătăuş care se ia de Spiridon pentru că animalul din el îi simte slăbiciunea. Dumitrache e un grobian cu un acut simţ al proprietăţii, indiferent că e vorba de nevastă sau de prăvălie. Îi place să-şi joace pectoralii. Comediile de la Iunion nu-i fac nici o plăcere; pierdere de timp şi de bani. Mai bine e acasă, cu Nae Ipingescu citindu-i gazeta din care nu înţelege nimic, dar sînt impresionaţi amîndoi, cu roaba plină de sticle de vin alături, printre saci de ciment, după o baie la cişmeaua din curte.

De fapt, toţi sînt caraghioşi şi aproape înduioşători, cu felul lor isteric-onomatopeic de a se manifesta, de a comunica. Iar cînd ceva îi emoţionează, indiferent că e vorba de bucurie, furie sau tristeţe, decibelii şi precipitarea ating cote atît de înalte, încît nu poţi să nu rîzi. În astfel de momente totul e prea mult, prea tare, prea ostentativ. Chiriac, cînd suferă din amor, încearcă să se sinucidă cu sapa, cu ferăstrăul, cu ce se mai găseşte prin curtea unei case aflată în stadiul de şantier. Veta, în schimb, e demnă. Durerea cauzată de dragostea (temporar) pierdută a lui Chiriac o face să aibă posturi în care te gîndeşti la Medeea. Dar imediat îşi „revine“ şi îşi varsă năduful printr-o doină de jale şi de inimă albastră. Cu asupra de măsură ne pedepseşte şi Ziţa cînd lucrurile nu merg cum ar vrea ea. Vorbirea ei devine şir de cuvinte, iar vocea, ţipăt. Acţiunile lor, puse în contextul Caragiale în interpretarea lui Dabija, sînt juste. O înţelegem pe Ziţa de ce umblă după Rică Venturiano. Visează la un amor romantic ca în romanele franţuzeşti pe care le citeşte. Şi, în plus, speră că el n-o să-i învineţească ochiul, cum i-a făcut pastramagiul chiar şi acum, după divorţ. Nu mai vorbim de faptul că Rică nu e deloc genul platonic şi mai şi scrie la gazetă – o şansă în plus de ascensiune pe scara socială, pentru că junele studinte şi publicist combate bine. O înţelegem şi pe Veta, cu dorinţa şi spaimele ei. E îndrăgostită cu adevărat pentru prima dată în viaţă, şi încă de un bărbat mai tînăr şi indubitabil mai viguros decît soţul. Că doar se cutremură schelele şi casa (la propriu) cînd se iubeşte cu Chiriac. Îi simţim, îi înţelegem! Acesta e marele merit al lui Dabija.

 

O noapte furtunoasă de la Naţionalul ieşean este un spectacol revelator. Aparent simplu, este o montare în care regia lui Alexandru Dabija, scenografia lui Dragoş Buhagiar şi actorii coexistă firesc. Nimic nu se întîmplă doar de dragul originalităţii chinuite sau al unui gag. Prin jocul lor, au reuşit să ne facă să fim atenţi la cei pe care i-au creat: Petronela Grigorescu e Veta, Haruna Condurache e Ziţa, Călin Chirilă îl joacă pe Jupîn Dumitrache, Florin Mircea e Nae Ipingescu, Dumitru Năstruşnicu îl întrupează pe Chiriac, Cosmin Maxim e Rică Venturiano, iar Doru Aftanasiu – Spiridon.

Spuneam că Dabija vede cu adevărat personajele lui Caragiale în lumea noastră. Şi, ca în mai toate spectacolele lui, ne face discret un semn cu ochiul, printr-una din scrijeliturile pe care Spiridon le tot face pe unul dintre stîlpii din faţa porţii. „Greşeşte“ puţin felul în care îi scrie numele lui Chiriac. „Greşeşte“ într-un fel care aduce personajul în prezentul cît se poate de imediat. Aţi văzut?