OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doi oameni amărîţi îşi trăiesc cum pot viaţa lor chinuită. Soţul se trezeşte la ora cinci dimineaţa ca să ajungă la fabrică şi de acolo, pe seară, la alte slujbe mărunte. Soţia rămîne acasă, găteşte, deretică, vede de copii. Au bani puţini şi din cauză că el – oroare! – bea. Cînd e beat – foarte adesea, adică –, îşi trezeşte copiii şi îi pune să cînte imnul la miezul nopţii. Asta-i plăcerea lui. Apoi se culcă în lada de cărbuni. Ocazional, îi scapă cîte-o scatoalcă nevestei. Care nevastă îl iubeşte aşa cum e, se bucură cînd el e vesel şi acceptă totul cu o înţelegere şi o linişte pe care nu le au nici vecinii, nici colegii de muncă ai soţului, dornici cu toţii s-o ajute pe ea şi pe cei trei copii. Ajutorul se manifestă gradat: întîi, soţul e penalizat la salariu, apoi, soţul e arestat şi colegii vin la domiciliul năpăstuitei să facă ordine, prilej cu care o violeză un pic, profilactic, apoi cazul e prezentat la televiziune; în fine, copiii le sînt luaţi de Ajutorul Social.

 

Urmarea firească: de prea mult bine ce li s-a făcut, cei doi se sinucid dînd foc casei.

În adaptarea făcută de Alice Barb, spectacolul se compune dintr-o serie de momente legate de cîte un cîntec (foarte bine ales) pe care joacă mut copiii. Structura e oarecum repetitivă, fiecare moment fiind un dialog în care mica poveste se ţese din întrebările şi răspunsurile soţilor, din fraze scurte, în ritm alert. Repetitivă, dar nu monotonă, pentru că tensiunea se acumulează şi irupe în final. Dar autorul (sau regizoarea? – nu am văzut textul original) nu se limitează la o istorie despre derapajele relaţiei dintre individ şi societate (textul e scris în perioada socialistă, dar regizoarea are grijă să-l epureze şi să-i accentueze dimensiunea atemporală), ci introduce un filon absurd şi spiritual, pe care spectacolul îl potenţează – aş spune că prea mult. Cîrciumarul de la care bea soţul creşte un vultur hoitar. Soţul îi duce zilnic resturi de acasă, mizerie. Tot spectacolul e pus sub semnul acestui vultur: în planul îndepărtat al scenei, care înfăţişează bucătăria casei, e un tomberon, pe peretele din dreapta icoana e înlocuită cu imaginea unui vultur pictat pe sticlă (că imaginea e pe post de icoană se vede clar în ultima scenă cînd, înainte de sinucidere, soţia întoarce tablouaşul cu faţa la perete); în fine, după finalul fals al sinuciderii şi al copiilor plecînd la cerşit, scena se mai luminează o dată pentru a lăsa la vedere, în centrul ei, un vultur în mărime naturală, cu aripile desfăşurate, privind spre sală.

 

Nu cred că ieşirea aceasta din registrul realist (ba, uneori, chiar naturalist: în prima scenă, soţia tranşează, pe îndelete, o căpăţînă de porc) e foarte motivată dramaturgic şi, mai ales, mi se pare destul de neclar enunţată.

În caietul-program, regizoarea spune că dedică „acest spectacol tuturor femeilor călcate în picioare de bărbaţii lor, tuturor bărbaţilor cu ficatul smuls de vulturul beţiei şi tuturor copiilor rămaşi în urma lor cu mîna întinsă“. Impresia mea este că, indiferent la dorinţa autoarei lui, spectacolul nu despre asta vorbeşte, ci despre acea profundă, insondabilă şi inexplicabilă legătură care se stabileşte între nişte oameni (cred că i se spune „dragoste“), în pofida tuturor datelor aşa-zicînd obiective care ar trebui să-i pună stavilă. Şi cred că asta se vede mai ales din jocul actorilor. În interpretarea lui Mihai Constantin, soţul e un urs care nu-şi ştie puterea, un blajin temător cu accese de furie pe care nu şi le poate controla, un ins de sub a cărui mască de abrutizat alcoolic ies, la răstimpuri, accente de umor şi de cuceritoare veselie şăgalnică, la care vibrează şi soţia şi copiii. Mihai Constantin are o adîncă ştiinţă a unirii declasării cu demnitatea (vezi, de exemplu, scena în care soţii îşi pun straie de sărbătoare pentru sinucidere), iar personajul său e uimitor de uman şi de cald. Alături de el, am avut bucuria să o revăd, după o prea lungă pauză, pe minunata actriţă Luminiţa Gheorghiu, într-un rol care i se potriveşte mănuşă.

 

Actriţa reuşeşte să transmită starea aceea de insecuritate, spaimă, încrîncenare, suferinţă cruntă, toate luminate brusc de o privire veselă a soţului şi transformate în expansivitate şi bucurie de a trăi. Personajul ei evoluează, se schimbă pe parcursul spectacolului, lărgeşte întruna paleta trăirilor – memorabilă e scena dinspre final, în care soţia povesteşte vizita colegilor de serviciu. Jocul Luminiţei Gheorghiu pare ilustrarea perfectă a vorbelor lui Chaplin: „Viaţa este conflict şi suferinţă“. Şi, lucru foarte important, mai ales în contextul stilistic care pare să predomine astăzi, între cei doi actori se stabilesc relaţii adevărate, organizînd jocul – este şi meritul regizoarei care a ştiut să se aşeze cu discreţie în spatele lor. De reţinut, de asemenea, jocul Ioanei Anastasia Anton, mai tot timpul fără text, numai din expresia feţei, dar şi cu o scenă care anunţă actriţa care va fi.