OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Toma Caragiu“, Ploiesti.
Nevrozele sexuale ale parintilor nostri de Lukas Bärfuss.
Traducere de Victor Scoradet.
Cu: Elena Popa, Lucia Stefanescu, Constantin Cojocaru, Mihai Calota, Karl Baker, Alexandru Pandele, Sebastian si Narcis.
Regia: Radu Afrim.
Scenografia: Stefan Caragiu.
Coregrafia: Fatma Mohamed.


Nevrozele sexuale ale parintilor nostri. Ce bizarerie! Trei, as zice, sint polii care se incruciseaza in aceasta noua bizarerie de spectacol, marca Afrim: parintii insisi, nevrozati, liberi sexual, totodata foarte putin diferentiati in gesturi, apucaturi, vestimentatie. Apoi raporturile spatiale explodate, ca si cind ar compune volumetria dintr-o minte nebuna. Ceea ce e sigur adevarat, avind in vedere ca personajul principal, al treilea pol al stranietatii la Radu Afrim, e o retardata dragalasa, zglobie si lipicioasa, repede intrata pe sub pielea spectatorului.

Cum legaturile intre diferitele volume se impiedica mai tot timpul, in mintea ei, dar si in fata publicului, spatiul se creeaza numai din obiecte suspendate, asimetrice si din lumini crude. Este marele merit al scenografului Stefan Caragiu de a fi conceput un spatiu frumos, halucinant, naucitor in sine, pe care sa-l adecveze perfect intentiilor regizorale. Stranietatea de tipul geometriei, perceptia volumelor in afara limitelor firesti, cu obiecte metalice suspendate si asezate ca intr-un soi de insectar, se dubleaza prin lumina puternica si cruda. Mixtura intre formele taioase, medicale, abstrase cu totul sferelor familiare noua (dar care compun cadrul familiar al fetei), penele parintilor, cu movuri stridente, si pantalonii evazati e edificatoare atit pentru o perceptie spatiala dictata de ani de tratament neurologic, cit si pentru extazurile specifice generatiei de care va fi vorba.

Unde? In spectacolul Teatrului din Ploiesti, Nevrozele sexuale ale parintilor nostri, pe un text al elvetianului de 33 de ani Lukas Bärfuss. Regia: Radu Afrim. Virsta asemanatoare. Textul vorbeste de generatia ’68 si nevrozele ei produse de fixarea in momentul de libertate. E o generatie pentru care sexualitatea redevine celebrare a vietii, energie degrevata de inhibitii, iar libertatea – o promisiune de placere care asteapta in spatele fiecarei usi. Distinctia lui Isaiah Berlin, facuta exact in anii respectivi, intre libertate negativa si libertate pozitiva, s-ar aplica perfect spectacolului lui Radu Afrim. Balansul intre libertatea negativa, absenta constringerilor, si libertatea pozitiva, aceea de a-ti manifesta vointa in scopurile alese de tine, face chiar textura de adincime a spectacolului. Personajele concepute in varianta Bärfuss-Afrim stau in miezul libertatii. O spune singurul cu autoritate din lumea nevrozatilor, Medicul, in timp ce-i da pacientei lectii de adaptare: o singura morala, morala Dorei. O singura voce, vocea Dorei. Asadar fluxuri continue de libertate, doar ca orientata exclusiv catre placutele jocuri ale erotismului. Glanda libertatii pozitive, pentru personajele din spectacol, se inhiba, caci simfonia pe care o presupune socialul lipseste. E o lume in care imboldul constructiei, al urmaririi scopurilor a disparut. Cum, fireste, a disparut si orice pofta de responsabilizare: „Raspunderea sociala o simti sau n-o simti“, puncteaza unul dintre personajele spectacolului, cam singurul prins intr-o activitate.

Personajele Nevrozelor sexuale ale parintilor nostri nu sint personalizate, n-au scopuri, nici preferinte. Regizorul le construieste doar prin mijloacele exterioritatii, ale reactiilor lor dezordonate. Societatea imaginata de Radu Afrim cu un grotesc de data aceasta mult imblinzit se genereaza de dincolo de categoriile fundamentale ale eticii, intr-un stadiu primar, de dinaintea instituirii tabuurilor si interdictiilor, de dinainte chiar de sesizarea diferentelor intre functii sociale, atributii si chiar sexe. Iar spectacolul lui Radu Afrim regaleaza tocmai pentru ca transmite toate acestea intr-un excelent exercitiu al subtilitatii si coerentei, in care jocul cu subliminalele si arta vrajitoreasca de a le doza sint la degetul mic al regizorului. Un exemplu, luat la intimplare dintre multele posibile, ar putea fi reinvestirea luminii de fundal, puternica in prima parte, obliterind personajele si facind ca oamenii care danseaza in umbra sa fie prezentele arbitrare din intentiile regizorului.

Aceeasi functie o are si miscarea din primele momente, in coregrafia perfect adecvata a Fatmei Mohamed, miscare fara volute, fara rotunjimi, sugerind impersonalitatea prin aceea ca nu cauta sa implineasca spatiul, ci sa-l rupa. Accentele se schimba cu totul in scena avortului in care barbati cu batiste rosii danseaza flamenco. Cu gesturi de toreador si miscari magnetizante, pe muzica lasciva, toti tin eroina in corzi ca pe un taur in arena. Durerea fizica, dar si nelinistea sint traduse in spectacol prin dans pe acordurile muzicale, in genere ale unui singur instrument, aceleasi, repetitive, obsedant apasatoare. Daca intreaga montare e conceputa de regizor ca o reprezentare a perceptiilor personajului principal, atunci talentul si tehnica lui se dovedesc cu prisosinta, o data in plus. Dansul nu e ornament, nici contrapondere pentru alte secvente, nici divertisment, ci e folosit cu unul dintre rosturile sale originare: compune motric lumea pulsatiilor si pilpiirilor din ego-ul stirb al fetitei. Cind i se citesc povesti, fie si in tonalitatea taioasa a microfonului, ea se asimileaza in mod fizic, prin dans, lumii lor grotesti.

Oricit ar parea de bizar, fata care isi repeta necontenit prejudiciul cognitiv (replica sa cea mai frecventa e „Nu stiu. Stiu si eu?“) reface stravechea aventura a familiarizarii cu lumea. Limbajul ei, cu fraze neduse la capat, pe care le lasa suspendate ca obiectele din jur, se numara printre marile subtilitati ale acestei montari: unitatea dintre comportamentul lingvistic si universul vizual al spectacolului. Repetind ultimele cuvinte ale celorlalti, sistemul sau lingvistic e compus din clisee pe care le preia si le reasambleaza. Ea intelege lumea in frinturile de judecati pre-formate ale celorlalti: rudimente ale unui cod prin care se compune relatia intre sine si restul. Cautarile sale, inconstiente, desigur, in cazul unei semi-nebune, se infunda in intelepciunile-cliseu pe care Papa, in chip de autoritate deontologica, i le serveste.

Naturaletea, dublata paradoxal de stranietate, e cheia in care Elena Popa si-a construit atit de expresiv, de comic-tulburator personajul. Si, desigur, simtul ludic. Fata se joaca tot timpul, in magazin (intr-un spatiu asa de frumos creat din fructe si lumini atirnate), cu fructele sau cu oamenii. Ce o face atit de simpatica? Atit de lipicioasa? In primul rind, modul in care se construieste relatia sa cu lumea: tactilul. Fata se simte familiara cu tot, cu obiecte sau cu oameni, numai prin atingere. Nu pune bariere intre ea si ceilalti, nici intre ea si lucruri. In al doilea rind, ii lipseste simtul impotrivirii. In acord cu toata lumea, isi manifesta atasamentul in modul cel mai natural: prin imbratisari. Formata numai de medicamente, mintea ei nu a apucat sa fie deformata de conventii sociale. Actrita isi concentreaza expresivitatea pe miscare: in zbuciumul de dinaintea primei secvente de amor, in nestiinta, in iritarile fara obiect precizat sau in durerea avortului, miscarea subtituie, deliberat, in viziunea regizorala, limbajul articulat.

Cum spuneam, unul dintre polii conceptuali ai spectacolului regizat de Radu Afrim este nediferentierea. Alaturi de pandantul sau, nepolarizarea, e prezenta la toate personajele prinse ca in insectar, in lumina plina si cruda de la inceput, aninate ca si cind ar sta la analize sub microscop. Tuturor le lipseste frica, dar si capacitatea de a intelege binele si raul. Nici unul nu delimiteaza intre pozitiv si negativ sau intre tristete si bucurie, uneori nici chiar intre prezenta si absenta (ca in secventa in care toti se impiedica de trupul fetei fara sa-l observe). Nefiind constienta de diferentele intre eu si ceilalti, adica de riscuri, interioritatea fetei nu e sedimentata ca o citadela cu fortarete de jur imprejur. Ea nu cunoaste nici tehnicile de protectie, nici pe cele de captatio. Nici regulile, nici interdictiile.
Cu gesturile sale efeminate, artificiale, Tatal (in creatia savuroasa a lui Constantin Cojocaru), lipsit de capacitate decizionala, e o caricatura induiosatoare datorita tonurilor actoricesti. Delicios efeminat, pedant-artificial, actorul creeaza un tata de sex incert, dar cu sexualitate evidenta. Nepolarizat intre masculin si feminin, curios, birfitor, interesat de amanuntul picant, neasumindu-se, ca de altfel oricare dintre personaje, maestru in strecurarea printre responsabilitati, nediferentierile, in cazul lui, sint exprimate lingvistic in registrul impersonalului.

O atesta fraze ca „Ne vom stradui“ sau „S-a vorbit. Vorbeste mama“, stravezii pentru stergerea functiilor de pater familias – autoritate si protectie – in favoarea ludicului si a hedonismului. Disputa pentru posetuta, „dimineata la cel mai mic mic dejun“ sau privirea voioasa aruncata aventurilor sotiei sale cu ceilalti barbati tin de acelasi efect al nepercutarii diferentelor, interdictiilor si tabuurilor. Si Mama, delicios creata de Lucia Stefanescu, intr-un afisaj al frumusetii din ritualurile hedoniste, apartine aceluiasi tip de etici din care gravitatea e izgonita: lucrurile serioase se discuta jucindu-se sotronul. Si daca spectacolul lui Radu Afrim se dovedeste atit de captivant este si pentru ca a ales sa vorbeasca relaxat despre reconfortanta absenta a constringerilor. Pentru lumea sa, nimic nu e nici rau, nici obositor (doar sa nu-ti cada rolul victimei!), caci universul se ridica prin pulsatie vitalista si lasitudine decizionala. Nimeni nu are vreo legatura nici cu proiectul si, implicit, nici cu timpul.

Fata de ultimele spectacole ale lui Radu Afrim, in Nevrozele sexuale... planeaza un soi de acceptare a celorlalti, neobisnuita pina acum la regizor. Caricatura e mai usoara, sarcasmul nu atit de impietrit, batjocura mai putin stridenta, iar cinismul si virulenta s-au mai imblinzit. Cu toate acestea, marca Afrim – stranietate, grotesc si umor – se mentine si e de mare calitate. Iar spectacolul e excelent. Mergeti sa-l vedeti!