OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un festival cu 30 de editii in spate este aproape o istorie a teatrului contemporan, cu atit mai mult cu cit manifestarea in cauza a debutat din ratiuni de legitimare a unei miscari a „vremurilor noi“. In fierberea lumii studentesti din preajma lui mai 1968, aici si-au gasit tribuna fictiva cele mai neastimparate idei care, declarat sau nu, scontau pe perfida insinuare a teatrului in viata societatii. De altfel, primii invitati au fost chiar trupele universitare si amatorii, iar obiectivul – piesa originala care infrunta cenzura franchista, ca si rezerva circumspecta a publicului. Renumele de laborator de creatie a venit abia mai tirziu, in a doua etapa istorica, o data cu instalarea la conducerea Festivalului a lui Toni Cots cu experienta sa in teatrul de investigatie al lui Eugenio Barba si ambitia de a face din acest loc fieful specialistilor. Esec total. Datorii. Dezinteres. Pentru a-si continua drumul, conducerea Festivalului a apelat la Institutul de teatru din Barcelona. S-a solicitat elaborarea unui model dezvoltat pe trei ani. S-au incercat profilari tematice, noi modalitati de atragere a publicului. In 1993, la conducerea Festivalului a venit Joan Ollé, personalitate controversata a teatrului din Catalunia si tocmai de aceea o provocare pentru destinul acestuia. Deviza sa: „Sitgestul trebuie sa fie pentru artisti, multi dintre ei necunoscuti de public, peronul din gara marilor teatre din Barcelona“.

El conduce si azi Festivalul cu pricepere si farmec, dar mai ales cu o perceptie adecvata a dinamicii teatrului contemporan, a drumului acestuia care trece astfel si prin micuta localitate de pe tarmul Mediteranei.
Mi-am ingaduit acest scurt recurs la istorie pentru ca parcursul schitat aici este in multe privinte semnificativ pentru un model de coerenta a unui program cultural, teatral pe termen lung (in ciuda traseului adesea dramatic), pentru felul in care se poate dobindi experienta manageriala dintr-una la inceput haotica, pentru frumusetea gindului de a darui un Teatru nou oamenilor, fara aroganta care face adesea din avangarda o elita izolata si, in cele din urma, stearpa.
Editia a XXXI-a din acest an (iunie) a Festivalului international de la Sitges a fost, paradoxal, a unui timp calm. Dificultatile financiare n-au iesit la vedere. Cum nici asumarea fireasca de catre municipalitate a acestui eveniment de succes care aduce bani si turisti localitatii.

S-au amenajat spatii teatrale noi; si in peisajul de vacanta al superbei asezari, migratiile nocturne ale festivalistilor s-au integrat cum nu se poate mai bine. Strazile in panta abrupta pe care au curs din belsug ploaia si aluviunile, in noaptea in care tornada a maturat Catalunia si a distrus Madona neagra de la Manastirea Monserrat, au fost pentru o saptamina adevarate coridoare ale unui labirint plin de surprize.
Nu neaparat pentru ca oferta de originalitate ar fi depasit asteptarile, ci datorita unui mod inteligent si adecvat de punere in valoare a trupelor invitate, toate companii independente din Franta, Italia, Anglia, Germania, Spania, dar si Argentina, si Chile. O trupa in doi, trei, maximum cinci-sase actori, cu decoruri si recuzita minima, multa inventivitate si chiar extravaganta. Preocuparea directorului de a dedica Festivalul creativitatii din domeniul textului dramatic, care dupa opinia sa n-are alta sansa sa se afirme, intrucit teatrele publice sint mai prudente si stau sub semnul oportunitatilor de piata, n-a fost exclusiva. Desi au fost invitate expres trupe care au reprezentat autori de ultima ora, populari uneori doar datorita unor accidente biografice senzationale (si britanica Sarah Kane si francezul Patrick Kermann se numara printre cazurile celebre de suicid ale anului trecut), Festivalul a optat pentru nota generala a diversitatii. Intre teatrul de divertisment si cel pentru specialisti, STI (Sitges International Festival) incearca sa-si imagineze o a treia cale de comunicare.
Ar putea fi ea aceea a spectacolelor de teatru-dans ?

Reprezentat copios, genul pare a-si fi epuizat insa resursele inainte chiar de a-si fi definit forma. Prea devreme manierizata, aceasta specie-hibrid speculeaza se pare dubla sa origine intr-un sens prea putin creator, folosind virtutile teatrului doar pentru a compensa lipsa de virtuozitate a dansatorilor-actori, sau invers. Ca si pe la noi, am vazut astfel spectacole cu idei inspirate, dar prost executate, sau evolutii placute in reprezentatii care nu justificau intrutotul optiunea pentru formula teatru-dans. De pilda, A trecut un inger, spectacol al trupei La permanente din Andalusia, sau dipticul companiei Damian Munoz, au avut mare succes prin tematica relaxata (relatia in cuplu) si coregrafia simpla, fluenta, dar nu s-ar putea spune ca modul de exprimare a fost organic continutului de comunicat aici prin limbajul esentializat al dansului, un mesaj altfel extrem de banal.
Mai adecvata mi s-a parut optiunea companiei madrilene Olga Mesa care, facind efortul de redescoperire a valorilor propriei corporalitati, ne-a sugerat prin miscari frinte, atipice, printr-un joc inteligent si sensibil, cita mistificare este in intermedierea senzatiilor prin televizor, de pilda.

Am urmarit cu placere, recunosc, si povestea unei idile scaldate in sampanie, la propriu, unde actorii demonstrau virtuti acrobatice, dar nu pot spune ca acest fel de teatru ar exprima calea dorita a impacarii dintre experiment si divertisment. Intr-una din seri, in spatiul ingenios transformat al unei sali de expozitii, am insotit traseul straniu dintr-un subsol imaginar al memoriei, al unor fiinte si a segmentului de planeta pe care-l reprezentau, descris in culori cind grotesti, cind poetice. (Spectacolul companiei Marta Carrasco). Daca as apela la exigenta unor criterii profesioniste, clasice, ar trebui sa-l consider aberant. Forta comunicarii, ingeniozitatea solutiilor si ineditul alfabet de simboluri adoptat de interpreti indica insa acest mod de abordare a teatrului contemporan mai aproape de orizontul de asteptare al unui public cu complexul culturii, dar si vointa de a-l depasi. Sa fie acesta spectatorul pe care teatrul il vizeaza pentru a-l smulge televizorului sau calculatorului? Linia internationala a spectacolelor-dans a fost dublata in acelasi limbaj universal de seria acelora muzicale de la miezul noptii, care in ambianta istorica a orasului-cetate sau pe malul marii, raspindeau de fiecare data alte sonoritati, specifice coltului de lume de unde proveneau protagonistii.

M-am mirat si m-am intrebat de unde atitea sali de spectacol in minuscula localitate, cit Carmen Sylva a noastra, cum mi-a descris-o anticipat un jurnalist roman stabilit la Barcelona. La originea imbogatirii Sigestului cu teatre sta povestea spatiilor neconventionale pe care si noi o stim. (Festivalul chiar a gazduit un Congres pe aceasta tema.) Numai ca n-am vazut inca atita grija pentru dotare tehnica performanta si confort al spectatorului, motiv pentru care cu greu se putea banui functia originara a respectivului loc. Subsol, sala de expozitie, incinta istorica sau piata, hotel sau pod, oricare din aceste locuri au capatat pe timpul festivalului functia unui veritabil teatru. Unicul in dotarea orasului, Teatrul Prado, cu aerul lui desuet, decorat rococco si scena à l’italienne, s-a adaptat si el necesitatilor. A gazduit de pilda un spectacol de marionete al companiei Troppa din Chile, al carei producator, un francez din Normandia, a facut-o cunoscuta in toata lumea. Succesul il datoreaza probabil unui stil naiv de a povesti si interpretarii actorilor care imita in jocul lor miscarea mecanica a marionetei de la care au mai preluat si o parte a mastii. (Sculptate in lemn, acestea acopereau doar partea superioara a capului.)

Cunoscut si apreciat la Sitges, teatrul romanesc i-a prezentat aici in anii trecuti pe Catalina Buzoianu, care a montat sub egida festivalului Visul de Strindberg, pe Maia Morgenstern (Lola Blau), pe Valeria Seciu, pe Tompa Gábor, care a transpus Tango de Mrozek. La aceasta editie, Tompa a revenit ca invitat al Guvernului Insulelor Baleare si a realizat, cu o trupa ce-i poarta de acum numele, la Palma de Majorca, un spectacol cu Sfirsit de partida de Samuel Beckett. Reprezentatia a facut, s-ar putea spune, nota aparte in festival. Desi a avut de infruntat dificultatile unei experiente teatrale de alt tip si, in general, restrinsa, a ansamblului pe care l-a condus, regizorul a reusit sa dea rigoare interpretarii. Am apreciat o anume naturalete in „trairea“ absurdului sinistrei apocalipse care are in spectacolul sau ritmul agasant necesar si o capacitate de exprimare a vidului, emotionanta. Si chiar daca am fi vrut ceva mai mult umor... negru in jocul actorilor, spectacolul a impus un stil adecvat gindirii autorului care nu-si dorea pentru piesele sale decit o citire simpla, necomplicata de adaugirea unei simbolistici elaborate. Doar nisipul care curge in scena la un moment dat prin pilnia unui dus puncteaza o paradoxala epuizare a materiei.

Cu un clasic al avangardei (Beckett) si cu multi alti epigoni, cu texte ce trateaza programat problema valorii cuvintului in teatrul contemporan sau altele care par a fi gasit solutia in post-postmodernism, Festivalul de la Sitges isi arata disponibilitatea pentru orice idee sau incercare apte sa lase deschisa teatrului calea spre intelegerea timpului prezent, in plan estetic, mai mult decit politic. La Sitges se citesc texte, se tiparesc in volum, ca si la festivalul de la Sibiu. M-a surprins sa aflu ca n-au ajuns acolo volumele bilingve tiparite de Constantin Chiriac si de Unitext si m-am angajat sa le trimit de indata.

La final citeva ginduri clare si alte citeva intrebari.
Cred in acest tip de instante profesionale in care predomina freamatul artistic si nu formele constituite, dar ma intreb de ce in limitele doar a unei jumatati de secol revin experiente pe care uneori le credem, pe drept cuvint, consumate? (Unul dintre momentele cele mai „socante“ ale Festivalului a fost intilnirea cu compania General Electric si tipul de happening interactiv combinat cu action theatre care, in forme mult mai evoluate, bintuia teatrul anilor ’70.) Cum se face ca un fenomen viu cum este teatrul isi atinge din timp in timp limitele resurselor sale creatoare?

(deplasare sponsorizata de compania SMART)