OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul ACT , Bucuresti/ ArCuB
Capra sau Cine e Sylvia? de Edward Albee
Cu: Marcel Iures, Emilia Dobrin, Constantin Draganescu, Marius Damian
Regia: Alexandru Dabija

Nu e vorba, in limba romana substantivul „capra“ este suficient de conotativ. De aici si pina la a-l asocia in acelasi timp cu epifania, cu Shakespeare, cu tragedia antica si cu limbajul crud al spectacolului „blut und sperme“ e un drum care presupune cu necesitate nu doar inteligenta si imaginatie, dar si un fel de simt curajos/victorios al umorului ca sport extrem. Ceea ce se si intimpla la Teatrul Act, in regia lui Alexandru Dabija, cind este vorba despre Capra sau Cine e Silvia?, dupa Edward Albee. in principiu, sintem in fata unei savuroase comedii careia, insa, in primul rind Marcel Iures (Martin) si Emilia Dobrin (Stevie) ii ofera rafinate unghere, abisuri si explozii daltuind in voce si in privire. Sigur, spatiul special al subsolului de la Act face posibila intimitatea speciala actor-spectator, dar oricum este o pasare rara aceasta modalitate de adresare prin expresivitatea volatila a privirii, dublata de harul de a modela in corpul sonor al cuvintului.
Nu stiu bine de ce ni se tot intimpla cite ceva din zece in zece ani. Poate unde acolo ni se incheie pactul pachetului de enumerari pe degete, falusocratica matematica falica prin definitie. Femeii lui Balzac i se intimpla la treizeci de ani, muschetarilor lui Dumas, ba dupa douazeci de ani, ba zece ani mai tirziu, iar singuratatii seculare a lui Marquez, in consecinta, la de zece ori zece ani. Ma rog, Martin, personajul lui Albee, da peste epifanie la jumatatea veacului personal, in plin succes social si profesional (laureat al Nobelului pentru arhitectura, parinte al „orasului planetar“; membru a numeroase „comitete si comitii“, ai fi tentat sa zici, fiindca o anume aparenta tocire a simturilor, pregnanta in viteza, ambiguitatea si eliptica exprimarii, ascunde o vie apetenta a revelatiei; numai ca, spre deosebire de Trahanache, pentru Martin lucrul acesta nu devine un principiu al ludicului combinatoriu, ci un motor al cautarii in mirific). in definitiv, cuplul Martin-Stevie este unul de succes si dincolo si dincoace de peretii locuintei. O aritmetica (cu conditia ca acest cuvint sa se justifice, etimologic, si de la „ritm“) intrinseca ii face sa construiasca, sa se iubeasca, sa inteleaga, evitind sincopele, fara ingerinta apocalipticului, chiar si in cazul lui Billy (Marius Damian), fiul homosexual de nouasprezece ani. Aceeasi aritmetica insa (fiindca, vreau sa cred, acest cuvint se justifica, etimologic, si de la „aritmie“) ascunde in miezul ei si „frisonul de la inefabil“, cum se va defini revelatia de la virsta de 50 de ani a celebrului arhitect.
Hazul este ca, spre intruparea revelatiei care-i va oripila sotia, fiul si cel mai bun amic, realizatorul TV Ross (Constantin Draganescu), il va conduce decizia ecologista, ca sa zic asa, de cautare a unui spatiu locativ la tara, decizie apartinind in comun acord celor doi soti. Atita doar ca „la tara“ se intimpla sa fie tot una cu „la Silvia“, o capra bucolica si, cumva, silvestra (sper ca numele propriu se justifica, etimologic, si de la „silva“, macar de dragul lui Martin). Silvia, descoperita la margine de autostrada, pe virf de deal, caci: virful dealului este un mezzo del camin, ca si jumatatea veacului uman (in fine, pentru optimisti…), dar si o incununare falica si o reinventare a functionalitatii energiei masculine, locul in care iubirea capata un dublu (fiindca, neincetat, Martin isi afirma dragostea pentru Stevie). in definitiv, Martin este un proaspat zoofil doar pentru vulg, caci, in ordine mitologica, iubirea e polimorfa (ginditi-va cel putin la lebada-Zeus ori la copitele lui Pan, cel al carui nai abunda de simboluri vaginale), iar Alexandru Dabija, plecind de la subtitlul lui Albee, „o incercare de tragedie moderna“, ii ofera siderat-iritatei Stevie mai intii statutul de erinie, vindicativa prin definitie, apoi miinile insingerate ale Medeei, alaturi de cadavrul cu gitul taiat al Silviei, intr-un sens si fiica a personajului (Stevie ii va asocia privirea stranie, generatoare de iluminare, cu aceea de copil), intrucit, oricum, nu mai in virsta decit fiul Billy care e gata-gata sa sucombe si el, patruns de depresie si imbatrinit in final, pentru ca intelept si implorind linistea exemplara a familiei, asa cum o stia si asa cum ar fi trebuit sa ramina, dincolo de „frisonul“ epifaniei paterne (care, tot in ordine mitologica, era firesc sa isi inghita urmasii).
Lectura sclipitor postmoderna a regizorului pretindea, cu necesitate, umorul, cum oricare fabula ar fi facut-o. Fiindca spectacolul de la Act este chiar o fabula, cu inventarul ei animalier, cu povestea educativa (in fine, pentru oameni mari si relaxati din punctul de vedere al naratiunii si subiectilor ei) si cu morala care da senzatia unui final abrupt. in realitate, este vorba, pur si simplu, de sectionarea obligatorie a moralei de corpul fabulei. Sectionare operata prin intermediul fiului care solicita incetarea aberatiei (in sensul defectarii ordinii cunoscute a povestii in care a trait timp de nouasprezece ani, nu a noii orientari sexuale a tatalui) si reintrarea in ritmul preexistent. Iar incetarea aberatiei se va realiza tot printr-o aberatie, sacrificiala de aceasta data: eliminarea Silviei.

Pe altarul gineceului? Pe altarul conventiei cutumiere („Poti face orice, numai sa nu afle ceilalti. Sa salvam aparentele!“, va exclama Martin, oripilat de „constiinta“ media a lui Ross.)?
Dincolo de incintatoarea libertate de interpretare a fabulei (la pauza, o voce din off chiar te invita sa o faci), jocul exceptional al Emiliei Dobrin si al lui Marcel Iures, secondati functional si convingator de ceilalti doi actori, fac din Capra sau Cine e Silvia? o bijuterie spectaculara (si spectaculoasa) de un haz nebun, conotind necontenit, pentru „degustatori“.

Declaratie de principii
Anul acesta, Teatrul „Andrei Muresanu“ (TAM) si-a schimbat directiunea si una din intrebarile presante la care trebuia sa raspunda noul manager era: ce face cu traditia festivaliera prin care orasul nostru s-a facut cunoscut in lumea culturala romaneasca si europeana, o lasa sa moara sau o continua printr-o alta constructie? La intrebarea asta eu am raspuns construind un nou proiect pe care l-am numit intilnirea teatrala TAMper2. De ce pentru doi? Pentru ca doi vor fi creatorii de teatru care se vor confrunta in fiecare an la Sfintu Gheorghe, in folosul spectatorilor din cele doua comunitati, romana si maghiara. A spectatorilor care sustin ca le place teatrul.

Dar ce inseamna sa-ti placa teatrul? Sint convins ca fiecare spectator care frecventeaza teatrul are un raspuns la intrebarea asta. Peter Brook spunea ca „daca-ti place teatrul, inseamna ca ai un model de teatru, dar devii un bun spectator de teatru numai in masura in care esti dispus sa-ti regindesti si sa-ti revizuiesti modelul, in functie de orice noua experienta teatrala care ar impune acest lucru“. Chiar acesta este rostul intilnirii teatrale TAMper2: sa ofere spectatorilor din Sfintu Gheorghe si criticilor din Romania experiente teatrale care sa-i determine a-si regindi si revizui modelul de teatru. Prima editie a TAMper2, care se va desfasura intre 24 si 27 septembrie 2007, este dedicata regizorilor Radu Afrim si