TEATRU. Ghilgamesh, între esenţă şi aparenţă

Autor: Eugenia Anca ROTESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Teatrul Odeon Bucureşti

Epopeea lui Ghilgamesh

Un spectacol de Dragoş Galgoţiu

Traducere: Mihaela Creţu

Decorul: Andrei Both

Costumele: Doina Levintza

Coregrafia: Silvia Călin

Sculpturi: Alexandru Rădvan

Cu: Tudor Aaron Istodor, Istvan Teglaş, Gabriel Pintilei, Ionel Mihăilescu, Oana Ştefănescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim, Ana Ularu, Radu Iacoban, Constantin Cojocaru, Laurenţiu Lazăr, Mugur Arvunescu, Diana Gheorghian, Paula Niculiţă, Tiberiu Almonsino, Ionuţ Kivu, Meda Victor, Adrian Nicolae, Mălina Tomoiagă, Raluca Vermeşan, Ada Condeescu, Alin State

Data premierei: 25 februarie 2009

Deceniul zece al veacului trecut a fost perioada în care a înflorit o formulă scenică botezată – nu foarte inspirat – teatru-imagine. A existat chiar şi un festival, care a cunoscut cîteva ediţii. La vremea respectivă, regizorul Dragoş Galgoţiu nu a manifestat un apetit deosebit pentru acest gen. Acum însă, odată cu recenta sa premieră de la Teatrul Odeon, recurge la modalităţile specifice ale acestuia. Pe primul plan pune estetismul, cu întreaga suită de construcţii scenografice impresionante, costume fastuoase, irizaţii de aur scînteind în penumbre poetice, linii melodice armonioase, mişcări hieratice, rostire incantatorie, ritm hipnotic.

E drept, poate că nimic nu intră mai bine în aceste date decît Epopeea lui Ghilgamesh. Pînă într-atît de potrivită îi pare regizorului Dragoş Galgoţiu, încît nici nu dramatizează textul. Semnează însă o „versiune teatrală“, ceva între poem dramatic şi un soi de recitativ. Hibridul rezultat se evidenţiază mai ales prin aceea că păstrează formulările originale, de tipul cutare personaj „a deschis gura şi a spus“. Cu tot respectul faţă de original şi de ceea ce poate să creeze ca ritm şi senzaţie de ritualic, formularea în cauză, spusă pe scenă, nu sună nici dramatic, nici poetic. Probabil, intenţia ar fi să se creeze şi să se întreţină o atmosferă de magie a lumilor de mult apuse. Şi nu în ultimul rînd, să se inducă o senzaţie de plonjare în timp.

Punctul de plecare în această incursiune este un aici şi acum cu iz interbelic, reprezentat de un grup de tineri afundaţi într-o petrecere orgiastică. Din care nu lipsesc alcoolul, drogurile, jazzul, cada de baie plină cu apă (şampanie?!) din care emerge un personaj, o canapea strîmbă..., în fine, toată imagistica momentului. Există şi un ghid (Gabriel Pintilei), orb, coborît de pe rafturile unei uriaşe biblioteci calcinate. Nu te poţi opri să nu te gîndeşti la Borges, cel supranumit „bibliotecarul secolului XX“. Dar ce rost ar putea avea el aici? Singura legătură posibilă ar fi erudiţia sa aparte. Totuşi, poate că nu se face nici o aluzie la scriitorul argentinian şi sînt doar gînduri parazite. Care, în loc să dea sens prezenţelor scenice, mai mult complică. Prin urmare, este, pur şi simplu, un bibliotecar orb.

Pentru început, povestea pe care o spune el trezeşte imagini de spectacol nonverbal, aproape de teatrul-dans. Pe parcurs, firul întîmplărilor este preluat şi de celelalte personaje, astfel încît, în partea a doua, cea a călătoriilor iniţiatice, predomină cuvîntul.

Această construcţie, epică prin excelenţă, are indubitabile calităţi evocatoare şi mult mai puţin dramatice, atît sub aspectul determinărilor personale, cît şi al conflictelor şi al motivaţiilor acestora. Ceea ce se întîmplă pe scenă ajunge, atunci cînd nu e relatare directă, doar să ilustreze ceea ce se povesteşte... În mai multe rînduri şi chiar cu aceleaşi cuvinte. În absenţa unor marcaje, de factură interioară, şi nu doar vestimentară, ele rămîn simple repetiţii. Nu izbutesc să dea măsura perspectivelor diferite – umane, divine, implicate, detaşate – din care sînt făcute. Personajele sînt aproape indistincte, cu excepţia unor prestaţii actoriceşti remarcabile.

Istvan Teglaş, bine servit de coregrafia sugestivă a Silviei Călin, este un Enkidu în care, rînd pe rînd, vorbesc lutul din care a fost plămădit, sălbăticia animală, instinctele şi pofta, devenirea, umanizarea, trezirea conştiinţei de om şi prieten, înţelepciunea de dincolo de viaţă. Oana Ştefănescu stăpîneşte ţinuta şi registrul unei mari tragediene, întruchipînd-o pe Ninsun, mamă îngrijorată şi zeiţă inaccesibilă totodată. Meda Victor, în rolul curtezanei Shamhat, trece printr-o gamă de stări, de la spaimă la senzualitate, de la iubire la suferinţă, de la spiritul jucăuş la compasiune, găsind, de fiecare dată, cheia cea mai potrivită de redare. Constantin Cojocaru are ştiinţa şi harul de a construi întreg universul de capăt de lume al personajului său – Utnapishtim – din cîteva gesturi, din priviri, din inflexiunile vocii şi din atitudinea faţă de celălalt... Adică, Ghilgamesh, regele frumos, semeţ, trufaş, tiranic din Uruk. Acestea sînt trăsăturile principale ale eroului în care se regăseşte Tudor Aaron Istodor. El este însă departe de insul revoltat, de prietenul devotat, de luptătorul neînfricat, de cutezătorul neconsolat, de neoprit, pornit pe un drum iniţiatic în căutarea nemuririi, descoperind însă numai rosturile divine. Şi mai este unul dintre principalele motive pentru care meditaţia existenţială, revolta neputincioasă împotriva destinului uman, setea de nemurire, sentimentul prieteniei absolute nu trec dincolo de rampă.

Dacă esenţa este mai subţire, în schimb, aparenţa este de o frumuseţe incontestabilă. O lume fabuloasă, populată de regi şi oameni de rînd, de zei şi făpturi monstruoase umple scena. Cetatea Uruk se etalează în toată splendoarea, în ritmul lent al unui vis sau al vechilor istorii. Totul este impresionant: apariţiile personajelor, ţinuta lor, costumele bogate, gesturile ritualice, dansurile expresive, frămîntarea de lut şi voinţă din care zeiţa Aruru (Raluca Vermeşan) îl creează pe Enkidu, obiectele scenice – cubul transparent, zidul labirintic, poliarticulat, mobil, semitransparent şi el, carul alegoric al zeiţei Ishtar (Ana Ularu) –, elementele fantastice – taurul ceresc (Ionuţ Kivu), îngerul morţii (Ionel Mihăilescu), paznicul Hawawa (Tiberiu Almonsino), luptele dintre Enkidu, Ghilgamesh şi Hawawa.

Impresionant, da, dar nu foarte emoţionat şi nici chiar limpede.