OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primul (în definitiv, uter ori eprubetă, morula-blastula-gastrula trebuie să crească undeva) este acela al producătorului (fiindcă mai există şi alte modele în afara lui: Ministerul Culturii/Consiliul Judeţean/Primăria sar cu banii şi vedem ce iese în teatrul nostru de repertoriu în care intri, probabil, actor şi ieşi, desigur, pensionar). În cazul de faţă, discutăm despre o coproducţie între un teatru particular (ACT, port-stindard al modelului, alături de Teatrul Luni), unul finanţat de Consiliul Judeţean Buzău („G. Ciprian“, companie de proiecte, cea mai mobilă dintre cele, şi aşa doar cîteva, existente) şi Fundaţia Catharsis. Din punctul de vedere al acesteia din urmă (prea discretă, totuşi, în spaţiul virtual), funcţia aristotelică a spectacolului după Neil LaBute e evidentă. Teatrul „George Ciprian“ din Buzău manevrează fără complexe, de la instalarea ca director a criticului de teatru Marinela Ţepuş, motorul coproducţiei cu evidente beneficii estetice şi, nu mă îndoiesc, şi de public. Despre Teatrul ACT, comentariile ar fi superflue. Din păcate, experienţa ori nu a diseminat, ori tinde către un nivel interdictiv de jos. Să fie succesul ACT-ului şi al Teatrului Luni motivate, atunci, doar de prezenţa, la vîrf, a unui actor genial (Marcel Iureş), respectiv, a unui manager aşijderi, cu o latură lucrativă de susţinere, în al doilea caz (Voicu Rădescu)?

Un echilibru creativ de invidiat

Echipajul de 3+1 al navei XXL ar fi să navigheze pe apele urbanităţii funcţionăreşti, aşadar al clasei medii de vîrstă premaritală (care poate ţine chiar şi cît o viaţă-ntreagă), conform unui traseu matematic precis, fie el aparent extrem de complicat. Scenografia, desenele geometrice ale lui Cosmin Ardelean o spun limpede. Trei sferturi din spaţiul de joc sînt ocupate de biroul/birourile de la firmă. Ce mai rămîne e cînd pat, cînd plajă, cînd masă de fast-food. Cam ca-n viaţă: opt ore la serviciu, opt ore despre serviciu, opt ore din cauză de serviciu, şi ce mai rămîne – manifestări ale individualităţii, împlinire a eului, relaxare, entertainment, loisir, eros şi uitare de thanatos.

„Cîteodată dragostea nu e de ajuns“

Echipajul, aşadar, e simplu şi teribil de normal (probabil de aici şi senzaţia de background tragic), într-o lume, totuşi, macho, căci e axată pe un bărbat, fie el şi „piccolo e fragile“, pendulînd între varii modele feminine: Tom (Tudor Istodor/Andi Vasluianu). Opţiunea electivă e ghidată de hormoni, de psihanalizabila primă copilărie (şi de cele imediat următoare), de conflictul dintre falus şi iris, dintre modelul social acceptat şi cel sexual aşteptat. Jeannie (Irina Velcescu, actriţă care asigură, excelent, şi traducerea textului), zîna silfidă, pătrunsă de conştiinţa viitorului familial, a succesului de serviciu şi corespunzătoare modelului proanorexic Fashion TV, şi Helen (Raluca Vermeşan), „specialista în lucrări tipărite“, devorînd gargantuesc-bulimic filme şi orice se poate ronţăi (masculinitatea e şi ea comestibilă), prind ca într-o menghină bărbatul între nădejdea glandulară şi obligaţia sanitară a imaginii după chipul şi asemănarea consilierilor PR. Or, cel dintîi dintre aceştia e şi cel mai bun amic, Carter (încă o dată, Vlad Zamfirescu orchestrînd din poignet un basm despre Wonderlandul nostru cel de toate zilele). Ironic cît trebuie, cinic din plictis, politicos din spirit de imitaţie/pacifism de grup, gata de sacrificiul suprem al preluării fostelor iubite, Carter e necesarul paratrăsnet funcţional, dar şi martorul fidel în folosul diacroniei aceluiaşi grup (nu degeaba obsedat ritmic de fotografie).

Sigur, de la Beatles încoace, „all you need is love“, atîta doar că, vorba lui Tom, „cîteodată dragostea nu e de ajuns“, contrapunct final sosit după aproape două ceasuri de comedie savuroasă pentru a întoarce oglinda spre lumea „chiar aşa cum este ea“. Tom a trecut de la Jeannie cea cu vino-ncoa’ la imensa Helen mimînd modelul sentimental livresc promovat şi, probabil, se va întoarce la cea dintîi mimînd modelul convenienţei sociale funcţional preferabile. Şi tot aşa, nu pentru că indivizilor în sine societatea le învinge eul, ci fiindcă numai de propriul eu nu mai au aceştia timp. Nici o tragedie. Doar o comedie rafinată, doar mici drame urmuziene. LOL.