OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „Radu Stanca“, Sibiu
Asteptindu-l pe Godot de Samuel Beckett
Traducere de Gellu Naum
Cu: Constantin Chiriac, Virgil Flonda, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Dan Mitrea, Horatiu Bran
Muzicieni: Sena Ducariu, Aurel Tancu, Lacrima Maria Stanescu
Sufleur: Sanda Anastasof
Frunza din copac: Helmut Stürmer
Un spectacol de Silviu Purcarete

Inseamna pesimism sa amintesti oamenilor ceea ce este lumea cu adevarat? Nu cred ca este pesimism sa spui ca peste o suta de ani noi toti cei de aici vom fi morti. Este adevarul fundamental al unei existente. Daca nu traiesti cu gindul la vesnicia vietii, vei anima toate lucrurile frumoase si te vei bucura din plin de fiecare zi. Acesta este inceputul fericirii, nu al pesimismului.
Textul de mai sus – citat in caietul-program al spectacolului lui Silviu Purcarete de la Sibiu – ii apartine lui Martin Esslin. Pe care nu l-ai putea banui de atare consideratii, tocmai el, autorul celui mai reprezentativ studiu dedicat teatrului absurd si unul din putinii oameni care-au avut, la vremea inceputurilor, intuitia locului pe care si-l va rezerva acesta in istoria dramaturgiei.

Si totusi, sint cuvintele care-ar putea insoti cel mai bine o montare ca aceea de la Teatrul „Radu Stanca“, una in care „absurdismul“ inceteaza a mai fi un referent, o tema sau un pretext, pur si simplu pentru a lasa loc absurditatii. A vietii, nu a teatrului.
Pusa in scena intr-un inexplicabil avint in Romania anului abia trecut, Asteptindu-l pe Godot isi are, si ea, ca toate piesele lui Beckett, blestemele ei: conditiile puse de autor, cu vigilenta aparate post-mortem, presupun sa nu se taie nimic din text, toate personajele (inclusiv mesagerul lui Godot) sa apara in carne si oase, copacul sa existe in scena, iar frunza sa fie la locul ei. Ce-i drept, Tompa Gábor a gasit subterfugii cind a fost nevoie – in spectacolul lui de la Sfintu Gheorghe, copilul care anunta aminarea sosirii lui Godot vorbeste de pe ecranul unui televizor, dar e filmat live...

- O tragedie pentru doi clovni
La Purcarete, e si frunza (creatia scenografica a lui Helmut Stürmer, vorba vine, frunza asta e si ea ca toate frunzele, verde si singura pe-o craca), e si copacul, si copilul, si Lucky, in spate cu scaunul de lemn, de preferinta cu speteaza si dezvelindu-si coama de par alb; Vladimir si Estragon, care se lupta cu un pantof de piele, umbla tot in costum si cu palarie... Mirodeniile obligatorii pentru masa beckettiana, recognoscibile de la o productie la alta, sint in integralitatea lor aici, si cu toate astea, spectacolul lui Silviu Purcarete are marea, autentica si profunda calitate de a nu fi beckettian.
Copacul lui Purcarete e suspendat, cu radacinile libere in aer, dar lumea lui Gogo si Didi nu e una subpaminteana. E doar foarte umana si incredibil de trista. Asteptindu-l pe Godot, o drama a omenirii abandonate pe nepregatite la Tompa (unde ceea ce ramine e imaginea sutelor de pantofi abandonati, atit de familiara din fotografiile depozitelor din lagarele de concentrare, ultima urma vie a celor ucisi), se transforma pe scena de la Sibiu in povestea unei prietenii, a unei solidaritati care devine, usor, usor, o complicitate a slabiciunii, a nefericirii si ratarii in cuplu.

Stan si Bran in versiune tragica, doi copii mari incercind sa se imbarbateze reciproc si care se striga pe numele de alint. Unul gras (Estragon/Gogo/Constantin Chiriac), altul slab (Vladimir/Didi/Virgil Flonda), primul alintat-neajutorat, celalalt jucind maturitatea, iar intre ei doi, o imensa duiosie, materna, prieteneasca, disperata. Imaginati-va momentul in care Didi trebuie sa-l convinga pe Gogo sa se-ncalte cu pantofii pe care-i daduse jos mai inainte si care acum i se pare ca nu mai sint ai lui. Dintr-o data, nu mai e vorba despre distante temporale imposibil de stabilit cu uneltele umanului sau despre pierderea sentimentului unui timp care trece, dar ramine acelasi; e doar un frate care incearca sa-l faca pe cel mic sa-si puna odata incaltarile. Sau sa-si stringa jucariile pe care nu vrea sa admita ca el le-a aruncat pe jos. Iar tata, oricit l-ai striga, tot nu vine.
Probabil cel mai cinic banc pe care-l pot face soferii de autobuz e cel cu anuntul pus pe usa: Azi nu deschid usa intre statii, poate miine. Pentru ca miine nu vine niciodata, miine nu exista.

Promisiunea lui Godot e inca si mai cruda, oricine va fi fiind el, Dumnezeu, moartea, damnarea ori salvarea. Caci umbrele necunoscutului sint pentru Estragon si Vladimir spaima de despartire, teama de a ramine singur, inca mai ingrozitoare decit neantul.
Sigur, mai e si Pozzo, mai e si Lucky. Iar in Pozzo/Cristian Stanca sta o bonomie a raului, o fragilitate a masivitatii menite sa darime totul in jur, care transfera asupra unui Lucky/ Pali Vecsei la limita combustiei interne forta revoltei nici umane, nici animalice. Post-umane. Asteptindu-l pe Godot al lui Silviu Purcarete e insa un spectacol care transcende istoricitatea unei piese scrise in preajma socului bombelor nucleare si a descoperirii dimensiunilor Holocaustului, in epoca dezagregarii limbajului si a interogatiilor teleologice. E un spectacol despre doi oameni care nu se au decit unul pe celalalt, carora le e teama sa nu se piarda, doi oameni cu lasitati si meschinarii, in fata unor pericole pe care nu sint in stare sa le identifice, sa le gaseasca natura ori sensul. Dincolo de ei, e lumea larga sau ce-a mai ramas din ea.