OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In acordurile verdiene ale lui Nabucco (oferite de Opera Nationala Romana din Iasi), s-a incheiat simbata seara, in capitala Moldovei, a patra editie a Festivalului International de teatru „Avram Goldfaden“. Acum, la 128 de ani de cind, la Pomul Verde, scriitorul si omul de teatru Goldfaden deschidea cel dintii drum profesionist al teatrului de limba idis, echipa organizatorica apartinind Teatrului National din Iasi, gazda si initiatorul proiectului, condusa de scriitorul Ioan Holban si de actorul Adi Carauleanu, pare tot mai coerenta in asumarea arealului vast al spiritualitatii evreiesti.

Astfel, un sector a fost dedicat imaginii, rememorind fie momente ale trecutelor editii (expozitia de fotografie a lui Sorin Radu), fie personalitati exemplare ale literaturii idis (documentarul lui Radu Gabrea despre Itzik Manger). Un concert de jazz, sustinut de Christof Lauen si Jens Thomas, din Germania, si cel condus de Ernest Leb (Israel) au conturat vocatia muzicala a festivalului, alaturi de spectacolul de opera din ultima seara.
Prezentarile de carte (din nou, editurile cele mai vizibile au fost Teatrul Azi si Palimpsest) au pendulat intre poezie (Ion Cocora si Cristina Anca Ciubotaru) si monografie, cale de intilnire peste timp cu personalitati precum Miluta Gheorghiu, dar si in prezent si in prezenta cu Ioan Holender sau Alexander Hausvater.

Cum festivalul chiar a inceput cu prezentarea cartii despre cel din urma, merita amintit nu doar rolul sau de redeschizator de drumuri in pariul cu valoarea, pentru Teatrul National din Iasi, dar si faptul ca editia trecuta debuta cu spectacolul sau, Salomeea. Nu e vorba, memoria excelentului spectacol ar fi revenit oricum, macar prin comparatie. Caci nu Hausvater a deschis acum – scenic – „ostilitatile“, ci Marius Oltean, si asta s-a vazut. De altfel, in ceea ce priveste sectiunea dedicata spectacolului de teatru propriu-zis, eroarea esentiala a actualei editii a fost lipsa regizorului. Personal, nu am observat decit doi (ma rog, poate doi si jumatate...): Vadim Sikorskii, din Ucraina, si italianul Andrea Battistini (corectiile aduse spectacolului In spatele ochilor il pot adauga si pe turcul Kemal Basar). In rest, eforturi de actor pentru a masca lipsa „ochiului din afara“, ba chiar, mai grav pe alocuri, lipsa unui concept si a unui anumit bun-simt al sincroniei.

Vizitatorul, spectacolul teatrului gazda, pleaca, in primul rind, de la un viciu grav de text: Eric Emmanuel Schmitt ii alege partener lui Freud – pentru un 1938 negru – pe Dumnezeu! Un Dumnezeu patetic si pedagogist, lipsit de nuanta de ironie salvatoare a lui Creanga, sa zicem, a lui Sorescu, sa spunem, sau a lui „Vanitas vanitatum et omnia vanitas“. Mutindu-si depresiile in piele divina, citindu-1 jalnic pe Freud si fara ghilimele pe Descartes, dramaturgul ofera regizorului, din start, o investitie eronata de care acesta nu se detaseaza, ba, mai mult, secondat de scenograf, imprumuta aiuritor ba din Victor Ioan Frunza, ba din Moromete, intr-un discurs care avea obligatia minimala de a sublinia cel putin obscuritatea bizara a anilor ascensiunii nazismului la Viena. Tezismul pregnant al discursului Vizitatorului-Dumnezeu nu serveste in nici un caz o asemenea necesitate, in pofida unor secvente textuale memorabile („Dumnezeu e un strigat, o revolta a carcasei de carne…“). Din pacate, eforturile meritorii ale lui Sergiu Tudose (Freud), Petru Ciubotaru (Vizitatorul), Haruna Condurache (Anna Freud) nu ajung sa suplineasca defectele de regie. Cit despre Nicolae Ionescu, Marius Oltean avea obligatia de a se hotari daca il vrea ofiter SS, demon goethean, drac ordinar sau ticalos fara metafizica.

Nici cele doua spectacole ale Teatrului Evreiesc de Stat din Bucuresti nu au dus-o mai bine, din acest punct de vedere. Fericirea furata (Sonata Kreutzer) avea toate sansele sa fie un spectacol foarte bun. Textul, sugerind un fel de Romeo si Julieta inter-religios de aceasta data, cu final violent si patrunzator, a avut si interpreti pe masura, cel putin in privinta cuplurilor Etti (Roxana Guttman) – Tili (Monica Pricopi) si Efraim (Rudy Rosenfeld) – Rafael (Theodor Danetti). Primele doua construiesc destine pornind dintr-un trunchi comun de calinerie. Soarta cuscrilor Rafael si Efraim merge exact invers, de la disolutia sociala, dar si de sensibilitate, pina la un moment de suprapunere de la care, insa, caile de aparare ii fac sa suplineasca, locational, fiecare zona de definire a celuilalt.

Inca un cuplu (cu doar un actant prezent) este cel format din ofiterul crestin, iubitul lui Etti si tatal copilului ei, cel ce s-a sinucis pentru a nu-i perturba cutumele, si Samuil, violonistul de geniu, care si-o asuma pe Etti ca pe un carnet de cecuri si substitut, aproape, de obiect sexual real, personaj pentru care, poate, Marius Calugarita trebuie sa mai caute in panoplia cu instrumente ale terorii inter-individuale. Din pacate, regizorul Moshe Yassur asaza un teribil strat de praf stilistic peste ritmul potential exemplar al povestii, „inovind“ fara nici un rost prin pastrarea actorilor in scena, cu tot cu schimbarile de costum.

Pentru Bogdan Dragulescu (Foc in Calea Vacaresti, musical de Dorel Dorian dupa Isaac Peltz), bogatia de mijloace scenice propuse pare a fi, deocamdata, un exces de nestapinit. Scriitorul „urzitor de tristeti“ care vine de „dincolo“ este intrupat cu intelepciune de Cornel Ciupercescu si cu un credibil simt al ludicului de Alina Torni, in varianta sa infantila. Desi luate ca elemente separate, imaginea grafica a Caii Vacaresti din fundal, cortinele cu proiectie cinematografica ascunzind pe jumatate „istoria“ de dincolo de ele, cavalerii rosii si muzicali ai lui Peltz din eternitate (Boris Petroff si Leonie Waldman Eliad), dramaticul unchi Rubin (Alex Mihai) si asa mai departe, au si rost, si functionalitate, regizorului ii scapa stiinta de a le aduna intr-un tot coerent.
Adevarata surpriza neplacuta a venit de la Teatrul National din Timisoara, cu Negutatorul din Venetia facut de Sabin Popescu.

Aici mai nimic nu a functionat (sa notam totusi exceptii posibile: Shylock – Vladimir Jurascu si Salanio – Calin Ionescu), iar palaria shakespeariana s-a dovedit imensa pentru crestetul regizorului. Nu-i vorba, scenografia „medievala“ si suferinda de elefantiazis a implinit ridicolul sub semnatura Emiliei Jivanov. Exponat penibil de muzeu, cu noian de agramatisme („mie insusi“), cu o fecioara in luna a noua careia nu i s-au adaptat replicile, cu personaje fara rost in scena. Din fericire, trei teatre au salvat onoarea acestei sectiuni: Teatrul National Academic Dramatic Ucrainean din Lvov, Teatrul „Mihai Eminescu“ din Chisinau si Teatrul „G.A. Petculescu“ din Resita. Primii au adus o viziune violenta, in alb complet a Artei Yasminei Reza. Virful tensional i-a apartinut lui Iuri Hvostenko, intr-o tirada care, fie si in ucraineana la care nu am avut acces, a fost de o persuasiune a nuantelor si un ritm de mare clasa.

Jucat cu lavaliere si zgomot dur de ceas implacabil ori muzica intensificata in momente cheie, Procesul basarabenilor a „pornit“ dupa o vreme de tatonare regizorala, cam din momentul in care dintii masinariei social-juridice incep sa macine individul. Avocatul-Dumnezeu unic al lui Blok (Petru Oistric) declanseaza practic spectacolul, odata cu inceputul drumului initiatic prin hrubele sistemului. Exista ludic intr-un asemenea sistem, intre cutia muzicala cu papusi a pictorului si cei trei judecatori-mumie aninati de tavan. Jocul lor duce insa la crima, calau fiind, pina la urma, heraldica esentiala a Sistemului.
Daca imi mentin rezervele fata de rostul de a monta texte precum Bucataria lui Arnold Wesker, altfel decit pentru a demonstra calitatile fizice deosebite ale trupei, ca in spectacolul Adei Lupu de la Resita, in schimb hainele noi ale recitalului Malinei Petre au gasit varianta de-a binelea convingatoare. Mutat in sala studio, In spatele ochilor ii ofera acum partener actritei, proiectia din fundal reusind optimul de transmitere a incarcaturii afective a mamei de copi1 cu sindrom Down, in dimineata primei lui zile de scoala.

Stiinta de a crea evenimente e tot mai evidenta pentru Nationalul iesean, lipsindu-i inca un anume curaj al exercitarii simtului critic electiv. Acesta insa nu e atit de greu de descoperit in vecinatatea Casei Pogor, de unde inca mai iradiaza, fie el si, uneori, spre disperarea cutumei mioritice.