OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Livada cu vişini este astăzi o livadă cu fantome. Şi nu numai pentru că, la un moment dat, personajul principal vede în delirul său năluci printre arborii în floare, ci pentru că multe alte Livezi mitice s-au înghesuit în dulapul nostru cu amintiri. E nevoie, deci, de un anume curaj pentru ca un regizor să se confrunte cu o piesă în al cărei palmares s-au înscris nume ca cele ale unor Strehler, Brook, Stein, Zadek, Pintilie, Harag sau Andrei Şerban, fără să mai reamintim toată aura bibliografică  a debutului cu Stanislavski şi Cehov. Şi dacă mai păstrăm în memorie imagini din aceste Livezi de odinioară, pierdute în aceeaşi cădere dureroasă în timp, ca şi zăpezile de altădată, e greu să ne spălam retina ochilor minţii şi să nu fim purtaţi către o anumită nostalgie. Căci, aşa cum subliniază George Banu în superba sa carte (Livada cu vişini, teatrul nostru), copios citată în caietul-program al spectacolului (editor coordonator – Liviu Dorneanu), poate cea mai personală, dar şi cea mai pasionantă dintre cîte a scris, purtăm cu toţii în noi Livada noastră intimă, un teritoriu secret şi scump de care am fost obligaţi (de viaţă, de timp) să ne separăm. Cu aceste sentimente grele de amintiri, dar şi cu dorinţa fermă de a face abstracţie de tot ceea ce ştiam, m-am pregătit să văd spectacolul lui Felix Alexa de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

 

Întreaga „constelaţie“ a Livezii plutea deja în jurul spectacolului (vezi excelentul program super documentat), semn că multe reflecţii şi căutări au acompaniat repetiţiile, au tulburat tînărul regizor, dar poate l-au împiedicat să reia cărări bătute, lăsîndu-l în acelaşi timp liber să caute o lectură proprie. Prima imagine, de la intrarea în sală, se joacă pe scena deschisă şi este superbă: un întreg perete – fundal plin de rafturi, pe care sînt aliniate borcane cu dulceaţă sau compot de vişine (în franceză livada e de cireşe, fără farmecul acestor zaharicale legate de gustul copilăriei, dar care trimit poetic la altă nostalgie, cea a anotimpului cireşelor, le temps des cerises, nostalgii revoluţionare, Comuna din Paris şi multe alte vise marcate de roşul aprins al acestor fructe de primăvară). Soluţia tinerei scenografe Diana Ruxandra Ion, colaboratoare fidelă a regizorului, ne aduce astfel direct în faţă „livada“, deja îmbălsămată, martor şi decor al acestei morţi anunţate cu atîta eleganţă şi trăită cu atîta inconştienţă. Etajerele devin apoi semnul dulapului centenar căruia i se adresează unchiul în discursul său prolix şi ridicol.

 

Printre rafturi, se zbat către final corpurile prinse în mîzga neputinţei, un teritoriu de care ne desparte o peliculă transparentă, dar implacabilă, ca un limb al nefiinţei ce se va instala, înainte de zgomotul securii care cade definitiv la final. Felix Alexa vorbeşte despre „vişina strivită pe o piatră de mormînt“  sau despre „sufletul livezii“ care „palpită, imperceptibil, precum cel al unui pacient aflat în comă“; spectacolul păstrează această aură spectrală, de la prima intrare a Ranevskaiei. În mijlocul celor regăsiţi după o lungă absenţă şi pietrificaţi de emoţie, actriţa avansează cu ochii legaţi, printre obiectele şi personajele de odinioară: sîntem în camera copilului mort, ritmurile se precipită apoi, bucuria revederii, toropeala primei nopţi de odihnă. Felix Alexa e în mod evident sensibil la acest joc alternativ de ritmuri, piesa oscilează între o posibilă comedie, mai ales în tonurile personajelor secundare, dar avansează clar către această percepţie somnambulică, aproape onirică a dramei. Scena balului este evidentă în acest sens, personajele dansează, dar evoluează singure, îngheţate parcă, fără nici o frenezie, orchestra e invizibilă şi sinistră (muzica, deosebit de expresivă în această scenă, e semnată de Alexandru Bălănescu); la anunţul vinderii livezii, Ranevskaia se prăbuşeşte inertă. În final, actorii părăsesc scena despuind dulapul-livadă de ultimele borcane din care Lopahin, noul stăpîn al livezii, se înfruptă direct cu mîna, lingîndu-şi degetele. Distribuţia confirmă încă o dată talentul lui Felix Alexa de a face un casting ideal, dar din care nu lipsesc surprizele. Maia  Morgenstern este o Ranevskaia ce rupe cu tradiţia doamnei venite de la Paris, lejere şi inconsecvente (şi aici nu pot să mă stăpînesc să nu-mi amintesc vocea lui Clody Berthola, alunecînd imperceptibil între surîs şi lacrimi, de o graţie luminoasă), personajul său e masiv, avansează cu o anume forţă şi determinare oarbă, mai degrabă insensibilă la cei din jur, purtată de visul său interior ce o domină şi o macină. Surprinzător, Marius Manole în Lopahin este o siluetă aparent fragilă,  fără agresivitatea „mitocanului“, mai degrabă fascinat, obsedat de moşiereasa întoarsă de la Paris şi care de-abia îl bagă în seamă, jucînd în nunaţe, de la o aparentă timiditate la o energie reţinută, şi perfect credibil în scena finală a luării în stăpînire a Livezii, cu o luciditate bîntuită de o anume tristeţe.

 

O altă prezenţă excelentă este Irina Movilă în Varia, fata adoptivă, cea care a dus în spate tot greul casei, pe care toţi o văd măritată cu Lopahin, dar care nu va reuşi s-o ceară de nevastă, de o feminitate discretă, ce acceptă eşecul resemnată, cu o linşte şi o forţă calmă, poate cea mai fidelă esteticii cehoviene. Mircea Albulescu, în rolul veteranului Firs, mai păstrează ceva din farmecul vajnic de odinioară, Şerban Ionescu în Gaev creionează silueta derizorie a fratelui complice, adolescent întîrziat, alături de Ana Ciontea în guvernanta-clovn, un chip trist, ascuns sub zbenguieli stîngace. Şi toată această lume, ce se învîrte şi trăieşte în jurul acestei livezi, deja îmbălsămate şi condamnate, va dispărea cu paşi mici, lăsînd în urmă scena goală şi zgomotul fără milă al toporului ce cade ca o ultimă condamnare... Dacă la Hamlet restul era tăcere, aici, „nu va rămîne, ne spune Felix Alexa, decît gustul proustian al vişinelor“...