OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

FADE OUT

2010... iarna

Calea Victoriei, trotuarul care pleacă de la Capşa spre Palat, noaptea, camera urmăreşte un personaj văzut din spate. Sunetul de stradă se amestecă cu Sonata pentru vioară şi pian de Cézar Franck, prima mişcare... Drumul personajului se amestecă, în secvenţe suprapuse, cu intrarea principală a Odeonului, apoi cu cea a artiştilor (din pasaj). Zgomotul străzii începe să domine muzica şi o acoperă complet pe...

FADE BLACK

STOP CADRU

(piesa Lhasei continuă, neîntrerupt, dominînd discret zgomotul străzii)

Intrarea în Teatrul ACT. Apoi personajul intră în gang şi, în contre-jour, reuşim să-i sesizăm profilul.

CLOSE UP

Pe profilul lui Dabija, care deschide uşa.

TITLU: 1994, portet în Cinci divane ad-hoc...

(Fundal sonor de comentariu, Mulatu Astatke, Yekatit/ Februarie)

Voioşia şi degajarea lui Alexandru Dabija pot înşela pe foarte mulţi, într-o lume ca a noastră în care, după mai bine de un secol şi jumătate de civilizaţie „modernă“, îngustimea de spirit continuă să fie confundată cu profunzimea, morocăneala cu autoritatea, lentoarea cu temeinicia, butada cu umorul, iar umorul cu uşurătatea. Dabija e dificil de portretizat nu pentru că n-ar fi fotogenic, ci pentru că, atunci cînd îl cunoşti niţel, realizezi (cu uimire, dacă nu ştiai, o dată în plus, dacă ştiai) că simplitatea este cea mai complicată dintre elaborări, tocmai pentru că nu i se vede... elaborarea, şi-n natură, şi-n viaţa socială, şi-n artă.

TITLU: 2010... iarna: Jurnal de proiect, amestecînd fotografii

(Fundal sonor, Lhasa de Sela, Pa’ llegar a tu lado)

Azi, rîsul lui Dabija (în formele sale scenice, fireşte) a devenit nu doar mult mai prizat, mult mai profund comentat, ci, într-un fel, aşteptat stagiune de stagiune cu nerăbdare, ca şotiile de lux ale unui veşnic copil teribil. Asocierea dintre această perspectivă critică-satirică şi gîndirea de adîncime asupra lumii şi teatrului nu mai pare aşa ciudată... Nimănui nu i s-a părut o ciudăţenie cînd a montat Habarnam, reintroducînd în circulaţie un vis al copilăriei. Acuma Humanitas a scos un audiobook, că aşa-i Dabija, înaintemergător. 5 piese scurte de Eugen Ionescu a făcut senzaţie şi a devenit un soi de legendă, cu toate că se joacă încă, în viu, la Odeon; Capra a fost luată cu asalt de spectatorii entuziaşti, la fiecare spectacol, la sediul ACT sau în festivaluri. Recent, Pyramus&Thisbe a făcut să curgă kilograme de tuş tipografic (ca să nu mai vorbesc de reacţiile în spaţiul virtual-bloggeristic, vă rog, daţi o căutare pe Google).

Poate şi pentru că publicul a mai... întinerit, are mult mai mare priză (şi mai mare antrenament, exersat online) la asemenea exerciţii polistratificate de umor, cu ţintă de adîncime... Ceea ce, vezi bine, ar trebui să fie un semn bun.

Cît despre judecăţile acide şi acute asupra sa şi asupra altora.... Îmi aduc aminte că, acum vreo cinci sau şase ani, la un Festival Naţional, trăncăneam toţi trei pe-un colţ de foaier, bucuroşi de întîlnire. Cristian i-a spus că ne rezervaserăm locuri pentru un spectacol de-al lui din Bucureşti, a doua zi. „Bă, eu zic să nu vă duceţi, e prost, nu mi-a ieşit! Ştiţi că eu nu mănînc... Cînd îmi iese, îmi iese. Ăsta nu mi-a ieşit... Mergeţi la Şefele lui Militaru mîine, ăla e mişto! Să mergeţi la Trei surori de la Ploieşti!“ „Da, sigur“, am îngăimat în cor... „Acolo, da. Acolo sînt mulţumit. Copiii ăia chiar vor să facă teatru. La ăla să vă duceţi...“

Deci, portretul lui Dabija, tot din spectacole ţi-ar ieşi mai bine... „There is a crack in everything/ That’s how the light gets in“*, zice înţeleptul de serviciu. (...)

(Fundal sonor, John Mayall’s Blues Breakers, Ramblin’ on My Mind)

Există, desigur, un interval anume asupra căruia ar merita să mă opresc cu atenţie. Cel dintre Orfanul Zhao, cuprinzînd declaraţia lui Dabija de rămas bun către teatrul metaforic-imagistic al anilor ’70, şi lansarea celui de-al doilea manifest de adio, atît de spectaculos, atît de... palimpsest, atît de uriaş de zglobiu şi de copleşitor de trist: Saragosa, 66 de zile. (...)

Îţi vine să te întrebi: cîtă energie, cîtă determinare minuţioasă şi, totuşi, vulcanică îţi trebuie ca să divorţezi de o stilistică pe care-ai dus-o la perfecţiune într-un mod aşa de... spectaculos ca-n Zhao şi apoi în Saragosa? Ţin minte chiar că o bună prietenă şi fină analistă (păcat că s-a oprit din scris cronică!), Ionela Liţă, făcea atunci, prin 1998-1999, tot soiul de glume (galante) în legătură cu succesivele divorţuri ale regizorului în raport cu teatrul de tip şaptezecist. „Dacă se mai desparte încă o dată, la fel de strălucitor, de el însuşi, n-o să-l mai ia nimeni în serios!“

Şi de-odată, gata, divorţul s-a semnat şi a devenit public: probabil că seria netă care l-a înscris în conştiinţa teatrală (atîta cîtă e ea la noi) a fost cea a Colonelului Pasăre/ Colonelul şi păsările de Hristo Boicev; cu toate că, pe de altă parte, 2002 e şi anul premierei marelui spectacol-meditaţie de la ACT cu Creatorul de teatru al lui Bernhard, reîntîlnire scenică emblematică cu celălalt frate, Marcel Iureş... De aici mai departe, privind retrospectiv, devine limpede deja cum va arăta traseul căutărilor sale, indiferent de orizontul dramaturgic pe care şi-l impune la un moment sau altul...

În schimb, Trei surori şi coridorul lor de trecere... Ce încîntare, ce tuşeu al imediatului! Ce virtuozitate a temelor regiei topită în temele actorilor... Şi răsuflarea publicului, electrizat, cînd Nataşa întinde, la deschiderea actului trei, folia de plastic peste traversa ţărănească, din cîrpe...

Mihaela Michailov povestea că, la premieră, o fetiţă de lîngă ea i-a şoptit, auzibil pentru cei din rîndurile apropiate, maică-sii: „Uite, e ca la noi!“. Folia de plastic, desigur! Asta identificare empatică...

În vara lui 2006, ne promisese că va da o fugă la noi, în tabăra de creaţie a Dramaturgiei cotidianului. Monta ceva la Råmnicu Vålcea, iar tabăra era Tîrgu-Jiu, o aruncătură de băţ. Cătălin venise şi el în tabără, într-o fugă de trei zile, şi discutase cu studenţii despre bruturile lor de interviu antropologic. Cristian se trezeşte, seara, la cină, cu un telefon de la Sandu. „Măi, sînt prins, am multă treabă, încă nu e totul gata. Dar v-aş trimite un microbuz de la teatru, să veniţi voi la avanpremieră. Ia şi copiii, cîţi vrei tu. Hai, că merită!“ Am plecat vreo zece. Şi n-am regretat.

În curtea interioară a casei de cultură, unde se afla atunci teatrul, ne-am găsit la cafea o mînă de oameni: Emilia Dobrin, Marcel Iureş, Cătălin Ştefănescu, Marina Constantinescu şi Mircea Rusu, cu băiatul lor, Luca. Studenţii noştri nu-şi credeau ochilor, umblau în vîrful picioarelor... Nici nu-ndrăzneau să comande ceva. Cum mai erau vreo două ore pînă la spectacol, au intrat în sala din spate, cu mesele de biliard, şi-au tras o partidă, aşa..., ca să nu deranjeze onoraţii invitaţi...

Se numea Telefonul, omleta şi televizorul... Un tur de forţă dramaturgic, regizoral, actoricesc, pe o scenă aproape goală, din basme folclorice autentice, spuse „la gura aragazului“. Un Decameron al autoexilului nostru, românesc.

În maşină, noaptea tîrziu, întorcîndu-ne la Tîrgu-Jiu după spectacol, ne-am oprit la un han de la Horezu, la o bere cu cartofi prăjiţi. Hangiul, om cu suflet, ne-a primit, chiar dacă eram singurii lui clienţi şi ar fi putut închide. Ca-n Saragosa lui Potocki/ Dabija, orice vrăjitorie părea posibilă, orice miracol verosimil.

„Asta Dramaturgie a cotidianului, mă, tată!“, zice la un moment dat careva, nu mai ştiu cine. Cristian aprobă, înţelept, cu surîsul întins pe toată faţa.

ş…ţ

FADE IN

(Fundal Astor Piazzolla, Adios Nonino)

Scara intrării actorilor de la Odeon, personajul coboară, iese în pasaj, ezită. E, fireşte, tot noapte. Camera, în cadru subiectiv, glisează între cele două ieşiri ale pasajului. Personajul îşi aprinde ţigara, iese spre Calea Victoriei, traversează alături de fîntînă, ocolind-o, ajunge pe trotuarul dinspre Capşa. Camera, în cadru subiectiv, îi urmăreşte privirea înapoi, către faţada luminată a teatrului Odeon.

STOP CADRU pe faţadă

FADE BLACK

TITLU: Habarnam în oraşul teatrului: The BEGINING?

–––––––––––––––

* „E o spărtură-n orice lucru/ Doar aşa poate intra lumina“, Leonard Cohen, Anthem.

Volumul apărut în seria „Galeria Teatrului Românesc“, Supliment al revistei Teatrul Azi a Fundaţiei „Camil Petrescu“, în colaborare cu Editura Limes din Cluj, urmează să fie lansat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, luni, 1 noiembrie, ora 16.30, la Librăria Cărtureşti.