„În 1840, Negruzzi avea 32 de
ani, Mihail Kogălniceanu, 23 de ani, şi Vasile Alecsandri, 21 de
ani.“ (Citatul este preluat dintr-un pliant aniversar al Teatrului
Naţional din Iaşi, la 170 de ani de la înfiinţarea
instituţiei.) În primăvara anului amintit, dar şi a vieţii
celor trei, au fost cu toţii numiţi directori ai proaspăt
născutului teatru cu două companii, una franceză şi una română,
cu 25% obligaţie de „moldovenitate“. Sigur, un teatru „naţional“
reprezintă, într-o bună măsură, obsesia identitară (să
tot avem vreo şapte obsesii şi jumătate, la ora actuală, ca să
parafrazez un brav soldat, tot să ne dorim 70% muzică autohtonă pe
la posturile de radio… – nu că acelaşi termen, „identitate
naţională“, integrat în titulatura unui minister, ca-n
Franţa, ar fi mai breaz –, în definitiv, am pornit umăr la
umăr şi obsesie la obsesie şi-o ţinem tot aşa), dar e de notat
că, sub domnia lui Mihail Sturdza, om subţire, cultivat, rusofil,
dezrobitor de ţigani şi ctitor de şcoli şi de şosele, altfel
iritat de avînturile revoluţionare, neobosit strîngător
de bani şi cu loc de veci la Baden-Baden, actul cultural de vîrf
presupunea şi orientarea către resurse energetice „de ultimă
generaţie“. Trecut-au anii, nava a tot plutit ba pe val, ba pe
resac, iar acum, Naţionalul ieşean e din nou (şi cam de mult) tot
ca-n prag de înfiinţare, şantierul sediului-monument
ameninţînd să apuce cam aceeaşi vîrstă cu aceea de
azi a teatrului. Ce ar trebui? Un alt Mihail Sturdza? Un alt
triumvirat a cărui vîrstă însumată să fie egală cu
vîrsta per capita a unora dintre directorii de teatru din
România? Pînă una, alta, cum să zic, nu de binale mă
tem, ci de veşnicia lor…
De veşnica lor mahala la care, cred,
s-a gîndit şi Dragoş Buhagiar concepînd scenografia
unuia dintre cele două spectacole ale miniturneului de la Odeon al
Naţionalului ieşean, ambele avînd drept ţintă clasa de
mijloc – zona gri, cea mustind de comic (deşi, „de cine
rîdeţi?“…) şi de, ca să revin, ameninţătoarea
veşnicie. Strategic vorbind, însă, cred că aşezarea în
aceeaşi seară şi la nici un ceas diferenţă a unor spectacole cu
distribuţie parţial comună a fost o eroare.
Zeul măcelului
Cel dintîi este înscenarea
unui text abil, deşi tributar comercialismului cunoscut al Yasminei
Reza, Zeul măcelului, variantă soft şi postcehoviană a temeimiddle class. Cristian Hadji-Culea a dovedit inteligenţa de a-i
conduce pe cei patru actori către evidenta cîştigare a unui
pariu: perfecta individualizare a personajelor. Constantin Puşcaşu
e, cu adevărat, avocatul de succes, dependent de telefonul mobil şi
de afaceri la limita rezonabilului, Oana Sandu e soţia
întreprinzătoare, expertă în consilieri şi isterică
dependentă de lighean, căci, inevitabil, crizele se traduc prin
vomă, Călin Chirilă e comerciantul de electrocasnice, normal ca
tot buticarul, Haruna Condurache e soţia pătrunsă de fiorul
istoriei şi al ajutorului umanitar, dar şi de încăpăţînarea
explozivă aducînd a Green Peace, căci, vorba lui Helmuth
Kohl, „orice pătlăgică verde sfîrşeşte prin a se
înroşi“. Aici, „pătlăgelele“ parentale sfîrşesc
într-o alcoolizare cînd violentă, cînd
sentimentaloidă, cum e şi firesc în momentul în care
copiii au probleme şi vreo unsprezece ani. Patru personaje
distincte, adică patru discursuri paralele care se întîlnesc,
neeuclidian, fie în alcool, fie în isterie, fie în
reformulări de cuplu, trecînd prin toate combinările
posibile, cu ingenioase speculări ale momentelor de maxim ale
comicului şi într-un benefic crescendo. Sadismul liniştit al
citirii lui Cristian Hadji-Culea şi persuasiunea relaxată a celor
patru actori sînt pe măsura acestei noi Poieni a Boilor în
care, în lipsă de moşii de împărţit, ne batem pe ce a
mai rămas – viitorul cu faţă infantilă –, cu vocaţia
părintească a dirigintelui de bina.
O noapte furtunoasă
În cazul Nopţii furtunoase în
regia lui Alexandru Dabija, decorul la care deja mă refeream, semnat
de D. Buhagiar, e, în exclusivitate, spaţiu de joc. O lume de
margine, de mahala, de „după blocuri“ varianta de la
„plebicist“, pentru care summum-ul culturii e ziarul, iar al
civismului e rondul de noapte (nu, nu al lui Rembrandt, deşi…), o
lume în care binalele se încep pentru a nu se mai termina
niciodată (vezi clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, de pildă…),
ba chiar pentru a întoarce lumea cu picioarele-n sus (Caragiale
e extrem de atent la detalii de neobservat, precum confuzia de număr
de pe gard, dintre 6 şi 9), dar şi pentru a nu fi suspectaţi
„apropitarii“ de defecţiune etică din cauza negăsirii altui
loc al closetului din fundul curţii decît lîngă poartă,
acolo unde se preschimbă în instrument heraldic.
O discretă vocaţie postmodernă leagă
decorul de acela al Hamlet-ului lui Vlad Mugur, bîntuit acum de
o fantomă patetică, exploziv aureolată hormonal: Veta. Spiridon
scrijeleşte înjurături pe stîlpii felinarelor vag
electrificate, pîlpîind continuu ca lumea crepusculară
căreia îi aparţin. Peste toată hărmălaia nu trece,
desigur, un fluture, ci un cîrd de ciori, de gaiţe poate, care
vor genera o piesă în secolul următor, montată la începutul
celuilalt mileniu de către A. Dabija, la Odeon. Totul se leagă,
fiindcă nimic nu se poate schimba de sub fatalitatea surprinsă de
Caragiale.
Elementele axei acestei lumi, la
nivelul familiei („patria mică“, nu?), sînt schela
binalei, groapa cu mortar şi closetul. Şi ele vor fi utilizate din
plin pentru accentuarea efectelor grotesc-comice într-o
realitate violentă, marcată de isterizare. Personajele ţipă pînă
la alunecarea în ininteligibilitate (nu de fiecare dată
benefic pentru receptori), sar la bătaie din voluptate, schimbă
şpanga cu sapa ori ferăstrăul, în vederea unor sinucideri de
operetă, îşi vădesc masculinitatea scuipînd ori
urinînd departe şi-ndelung, gargantueşti în margine de
Bucureşti, fără însă a îneca jumătate din populaţia
mahalalei, cum o făcea personajul lui Rabelais.
Aici poate fi depistată şi problema
spectacolului: pariul nu este dus pînă la capăt şi, cu toate
că ar fi trebuit să fie varianta hard a temei la care mă refeream
la înce-putul articolului, nivelul rămîne totuşi o
glumă soft. Faptul că o bună parte a replicilor (aş nota două
excepţii: Florin Mircea, în rolul lui Nae Ipingescu, şi Doru
Aftanasiu, în cel al lui Spiridon) nu se înţeleg (în
cazul Harunei Condurache şi al lui Călin Chirilă se poate vorbi de
stresul spectacolului dinainte, dar ceilalţi actori?...) erodează
puternic demonstraţia scenică. Senzaţia a fost, cum să zic, de
obiect artistic nefericit pus în rezonanţă cu propria-i
filozofie: binalele fără sfîrşit.
Aplauzele „furtunoase“ însă
(cum altfel?) vorbesc, cred, pe de o parte, despre un public care
pare a rezona la propunerea regizorală chiar cu mai multă
convingere decît actorii, pe de alta, de o încă vie
nevoie de Caragiale, de un Caragiale apărat de muzeu, cum, de
altminteri, chiar e cel de la Iaşi, nu calamitat şi calamitard, aşa
cum numai anul acesta am putut vedea o dată la Baia Mare, apoi la
studenţii de la Hyperion. Oricum, dacă am întreba
insuportabila oglindă-oglinjoară, am afla, cu certitudine că, pînă
una, alta, vîrful montărilor cu O noapte furtunoasă rămîne
aceea a lui Anton Tauf, din 1998, de la Baia Mare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters