Teatrul Naţional din Bucureşti
Ecaterina cea Mare de G.B. Shaw
Traducere de Antoaneta Ralian
Regia: Cornel Todea
Decoruri şi costume: Ştefania Cenean
Muzica: Nicu Alifantis
Cu: Maia Morgenstern,
Ştefan Iordache, Silviu Biriş,
Ana Macovei, Natalia Călin,
Mihai Calotă, Alice Caracostea,
Florin Lăzărescu, Radu Captari
Într-adevăr, o joacă e piesa
aceasta a lui George Bernard Shaw, o farsă. S-o fi amuzat şi el
cînd a comis-o, s-au amuzat acum, cu siguranţă, actorii care
i-au dat viaţă, pentru prima oară în româneşte, pe
scena Naţionalului bucureştean. Nu e o piesă istorică, nu se vrea
o reconstrucţie fidelă a epocii; nici text filozofic nu e,
pretenţii foarte mari nu afişează – deşi, pe alocuri, parcă se
semeţeşte un pic. E o satiră politică sănătoasă, o luare în
răspăr a falşilor liberali ai epocii autorului, uşor de
extrapolat la vremurile mai apropiate nouă, e şi o suculentă
satiră de moravuri (mai ales sexuale) ale „lumii bune“, la fel
de uşor de extins la orice epocă (ceea ce regizor şi actori
întreprind cu voioşie şi aplomb).
De fapt, în farsa aceasta nu se
întîmplă nimic, nu există o tramă propriu-zisă. Un
căpitan englez (Silviu Biriş) se prezintă la Prinţul Potemkin
(Ştefan Iordache) şi-l roagă pe acesta să-i înlesnească o
primire la împărăteasă, prilejuind astfel o lungă,
savuroasă scenă în care rusul e beat de-a binelea, dar se mai
şi preface, inteligent peste poate, în timp ce englezul e
frumos, constipat şi tîmpiţel. Cei doi îşi spun multe
lucruri cu haz, replicile curg inteligent(e), ciocnirea culturilor,
că despre civilizaţie, într-un caz, nu prea poate fi vorba,
scoate scîntei. Apoi, englezul e primit de împărăteasa
(Maia Morgenstern) care, abia trezită din somn, e desculţă şi aşa
va rămîne cam pînă la sfîrşit. Ecaterina îl
divinizează pe Voltaire, dar pronunţă şi englezeşte impecabil,
freamătă de nerăbdare să vadă macheta noului muzeu (liberală
luminată, mie-mi spui?), dar, en attendant, devine brusc interesată
de chipeşul englez. Acesta însă – oroare! –, e logodit cu
o, fireşte, tipică englezoaică înţepată (Ana Macovei). Din
nou ciocnirea culturilor. Poliţaii împărătesei, conduşi de
şambelan (Mihai Calotă), îl smulg pe bietul englez, după o
luptă ca-n filme, de lîngă inocenta Claire şi i-l servesc pe
tavă împărătesei, legat fedeleş. Aceasta începe prin
a-l gîdila cu vîrfurile degetelor de la picioare (doar e
desculţă!), apoi degustă temeinic trufandaua, îi lasă
logodnicei resturile şi revine la preocupările ei înalte.
Final.
Bineînţeles, pe parcurs, toată
lumea rîde, cîntă (în special Ştefan Iordache) şi
dansează pe muzica frumoasă, de inspiraţie (surpriză!) rusească,
a lui Nicu Alifantis, în coregrafia lui Păstorel Ionescu.
Aşa cum aţi ghicit, în montarea
aceasta, nu regia e importantă – cred că nici nu şi-a propus –,
deşi n-ar fi stricat mai multă reţinere: pe alocuri, nivelul
poantelor e puţin prea jos, cade în vulgar. Nici scenografia
(utilă, corectă, funcţională: decor şi costume de epocă,
scaunul e scaun, jilţul e jilţ) nu e foarte importantă. Importanţi
sînt actorii, ei şi numai ei. Mi-au dat impresia că joacă,
într-adevăr, cu nedisimulată plăcere. Care se transmite
spectatorului. E o mare bucurie să-l vezi pe scenă pe Ştefan
Iordache, chiar dacă joacă destul de manierist, chiar bine cabotin.
Dar, la cît talent are, la cît farmec degajă simpla lui
prezenţă, la cît de multe, parcă nesfîrşite, trucuri
ale meseriei ştie, la cum reuşeşte să fie stăpîn pe scenă
pînă şi cînd nu face nimic şi să lase, totuşi, loc
şi partenerilor, pui deoparte spiritul critic şi te uiţi la el
vrăjit. Cum te uiţi şi la Maia Morgenstern, urmărindu-i uimit
gama infinită de modulaţii ale vocii, tehnica desăvîrşită
cu care le alternează, jocul privirilor şi al gesturilor, ştiinţa
cu care îşi domoleşte energia debordantă. Actriţa e, pe
rînd, calină şi tăioasă, păpuşică prostuţă, femeiuşcă
lascivă şi aristocrată inteligentă, chiar înţeleaptă,
plină de umor. Ştiam că Maia Morgenstern poate juca la fel de bine
şi comedie, şi tragedie; în privinţa comediei, am încă
o dovadă. Nu e puţin lucru să vezi pe aceeaşi scenă doi actori
de asemenea calibru.
Aş spune însă că revelaţia e Silviu
Biriş, care le ţine piept fără nici un fel de complex. Un actor
excelent, luminos, tonic, care lucrează orice rol cu mare
seriozitate. Îl remarcasem şi în precedentele apariţii,
mai recent în rolul din Viaţa mea sexuală sau în cel
din Fii cuminte, Cristofor (la Nottara). Aici dă totul, se dăruie
fără rest – ceea ce, uneori, contrastează cu maniera vădit
exterioară în care joacă partenerii lui. Căpitanul englez pe
care îl face e de un haz nebun. Chiar dacă nu încheagă
adevărate relaţii, şi scenele cu Ştefan Iordache, şi cele cu
Maia Morgenstern sînt savuroase. Roluri episodice, dar
importante în economia piesei, care punctează momente de
comedie de bună calitate, fac Natalia Călin, Florin Lăzărescu şi,
mai ales, Mihai Calotă, care joacă un şambelan-poliţai cu vagi
porniri de eunuc, din combinaţia privirilor gingaşe, a gesturilor
şi a cuvintelor voit tăioase, ieşind un comic de nestăvilit.
În totul, aşadar, un spectacol
bine-venit, plăcut, relaxant, în care actori minunaţi se şi
ne amuză copios. E mult? E puţin?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters