OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Mic, Bucureşti

Furtuna de William Shakespeare

Traducere de Ioana Ieronim

Regia: Cătălina Buzoianu

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Muzica originală şi video: Tom Brânduş

Mişcarea scenică: Mălina Andrei

Light design: Iulian Bălţătescu

Distribuţia: Mihai Dinvale, Valeria Seciu, Rodica Negrea, Filip Ristovski/Ştefan Lupu, Irina Rădulescu, Toma Cuzin, Liliana Pană, Dorin Andone, Papil Panduru, Ion Lupu, Petre Moraru, Alin Mihalache, Alexandru Gâtstrâmb, Julieta Ghiga-Szonyi, Domniţa Constantiniu, Valentina Popa, Iolanda Covaci, Sandra Mavhima, Claudia Prec, Viorel Cojanu

Există spectacole despre care nu pot scrie decît la persoana întîi. N-aş putea scrie despre Furtuna, de exemplu, fără să spun că am vrut să plec la pauză, fără să precizez că m-am uitat de zece ori la ceas, fără să povestesc cum lîngă mine unii spectatori adormiseră după jumătate de oră de la începerea spectacolului. Şi n-aş face asta doar de dragul anecdoticii, ci pentru că – ştiu că e un truism – încă mai cred că teatrul e strîns legat de ideea de comunitate şi că a vedea un spectacol e o experienţă cu totul diferită de o vizită la muzeu. Nu de alta, dar Cătălina Buzoianu invită la o astfel de abordare, de vreme ce aruncă în mijlocul spectatorilor o traversă pe care se plimbă actorii, probabil singurul lucru care mai face legătura dintre scenă şi sală.

Este admirabilă intenţia regizorului de a face un spectacol de „teatru total“, care să reunească (deşi ele par mai degrabă răsturnate cu lopata) dansul, circul şi opera.

Mai puţin lăudabilă este însă concretizarea scenică a acestei intenţii. Adică spectacolul în sine. Şi cum criticii n-ar trebui să se ocupe de intenţii, ci de realizări, nu-mi rămîne decît să privesc înspre scenă, amintindu-mi de ce spunea Barthes: „Nu se poate aborda nici o problemă de estetică teatrală fără a te instala faţă în faţă cu scena“.

Din acest punct de vedere, cred că există două spectacole: unul imaginat, visat de Cătălina Buzoianu, şi spectacolul de pe scena Teatrului Mic. De acesta din urmă mă ocup în rîndurile de faţă. Trecînd peste faptul că scena colcăie de metafore şi simboluri (uneori nu foarte subtile), ceea ce agresează este în primul rînd jocul actorilor. Rareori mi s-a dat să văd un spectacol în care să se vorbească atît de mult, dar în care să se comunice atît de puţin. Actorii par desprinşi de propriile trupuri (doar sînt spirite, nu?), ilustrînd din plin ceea ce David Esrig numeşte „fenomenul Salomeea“: capul care vorbeşte fără corp.

Paradoxal este că Furtuna se vrea a fi un spectacol oniric şi straniu, dar nu reuşeşte să fie decît plat şi moralizator. Ambiţia regizorului de a spune tot folosind toate mijloacele nu face decît să îngreuneze spectacolul şi să-l transforme pe actor în simplu vehicul de Sens şi Mesaj, şi nu în fiinţă plină. Feeria şi poezia nu au consistenţă, pentru că „poetic“ se traduce în acest spectacol printr-un amestec clişeistic de zgomot de valuri şi fraze de mişcare desuete.

Felul în care Cătălina Buzoianu tratează textul shakespearian trădează o viziune opacă, piesa fiind privită ca o operă închisă din care se extrage un singur adevăr (anulînd astfel posibilitatea unei polifonii, fie ea şi informaţională), pe care regizorul îl impune într-un mod autoritar şi lipsit de supleţe: şi anume acela că toţi cei din sală, actori şi spectatori deopotrivă, ne vom topi „şi nici fir de ceaţă nu va mai rămîne“.