OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Cluj
Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec
Cu: Ovidiu Crisan, Elena Ivanca, Adrian Cucu, Cristian Rigman, Angelica Nicoara, Ramona Dumitrean, Eva Crisan, Catalin Codreanu, Ionut Caras
Regia: Radu Afrim
Scenografia: T.Th. Ciupe


Asa ar fi dorit regizorul sa se numeasca al sau spectacol, dar autorul, ceva mai pudibond, s-a opus cu blindete ferma. A fost singurul „punct“ cu divergente, in rest regizorul avind toata libertatea de miscare si... conceptie. Cu vreo doua saptamini inainte de avanpremiera, Matei imi marturisea ca nu-l deranjeaza deloc atunci cind un regizor intervine in text dupa cum crede el de cuviinta. A vazut spectacole foarte proaste pe texte nemodificate si altele excelente pe texte „ciopirtite“. Radu Afrim este unul dintre regizorii care intervin in economia textului, fie el clasic ori contemporan, taind ori adaugind chiar, nu din propria lor „creatie literara“, ci din cea a autorului respectiv... In cazul acestei premiere absolute (textul a fost scris special pentru Nationalul clujean, la cererea lui Doru Vartic, un exeget cioranist, printre altele), regizorul a forfecat lungimile, inserind dibaci, corect, inteligent texte semnate de Cioran. Radu Afrim face asemenea „colaje“ fara riscuri, datorita unei culturi solide, a unei temeinice documentari inainte de a porni la treaba, fara sa munceasca niciodata (pina acum, cel putin) „dupa ureche“.

Exigenta si autoexigenta care-l caracterizeaza ma scot, uneori, din sarite... N-am vazut o premiera de-a sa la sfirsitul careia sa-l descopar multumit, ca de fericire nici nu poate fi vorba! Ba, imi amintesc chiar cum, o data, la Tg. Mures, dupa caderea cortinei (aplauze prelungite, ovatii, chemari la rampa etc.), Radu a anuntat actorii sa se adune pe scena... pentru repetitii!! I se zbenguiau pistruii pe fata de suparat ce era pe el, pe actori, pe publicul prea rece, pe... toata lumea! Cochetarii, mofturi de vedeta? Nici vorba, stimate doamne, domnisoare si domni. Baiatul asta are, la doar patru ani de la absolvirea facultatii, o personalitate puternica, in stare sa-i „deranjeze“ si pe specialisti intr-ale scenei, fie ei romani ori de pe meleagurile lui nenea Will, cel mare. Imaginile „afrimice“ pot soca, mai ales pe cei care nu incearca sa vada si dincolo de aparente. Adica cum, stimati gentalmeni, surori cu sinii goi in Cehov, servitori care halesc din bliduri in patru labe, borcane cu capete celebre puse la murat, dansuri si gesturi de-a dreptul licentioase?!

Se stie doar ca, pe vremea aia, femeile erau foarte imbracate, nu faceau gesturi obscene, habar n-aveau ce-i ala sex, nu se intimpla nimic, era un plictis groaznic de-ti venea sa te sinucizi!
A, da, Cioran. Sa revin la spectacol. Deci:
Pe scena nici vorba de vreo mansarda, iar „vederea spre moarte“, se subintelege de la bun inceput, o avem cu totii, inca de la nastere, dar nu realizam asta decit mai tirziu, cind urmeaza sa facem cunostinta cu domnul Alzheimer. Pe scena e un deal! Atit. Eu, din prima clipa (datorita unei optici sucite, sa zicem), m-am gindit la dealul lui Horia Bernea. Pe parcurs am priceput ca-i vorba de-un deal de pe linga Sibiu, dealul copilariei filozofului, unde o fi fost el cel mai fericit, fara ginduri sinucigase. Pe acest deal se rostogolesc, afrimic, personajele, ori urca sisific. Ori se ascund sub o patura, cu intentii clare, specifice. Ori ies din deal, precum amintirile din copilarie dintr-un creier obosit de ginduri si intrebari fara raspuns.

Ori se zbenguiesc frivol, precum dorintele unui barbat trecut de saptezeci, indragostit lulea de-o tinara femeie. Replica de inceput a personajului principal: „ea imi cere o iubire platonica...“ a „declansat“ viziunea regizorala, motivind-o in amanunt. Se impletesc pe scena fantasmele lui Cioran, scrise de Visniec si materializate de Afrim. Pai cum sa nu ai fantasme cind nemtoaica respectiva miorlaie dupa „platonicism“, in timp ce filozoful o viseaza in pat, in carne si oase, cu o dorinta naucitor de fireasca? Adorata insa ii cere scrisori saptaminale, daca se poate, stie ea ce stie! Pina la urma il accepta o tira in pat, asa, ca sa-l scoata din starea adolescentina in care a plonjat si sa inceapa sa-i scrie scrisori mai profunde, serioase, pentru creier, nu trup. Ea nu se doreste personaj de telenovela, vrea sa intre pentru totdeauna in istoria literara ori in istoria filozofiei ori ce-o fi, dar sa intre...! Si ce sa faca bietul Emil, sa se sinucida? Asta nu, o stiu si studentii sai, care-l adora, dar il si persifleaza inteligent, infiintind Asociatia sinucigasilor care nu se sinucid...

Pe dealul (ori la poalele sale) care a rasarit in mansarda de la Paris se mai dialogheaza si despre cit de mult uraste si iubeste Emil tara sa natala si pe oamenii de acolo. Scenele au un haz nebun, la un moment dat personajele filfiie, in goana, un steag cu gaura la mijloc (groaznic, ar exclama criticul englez, iarasi gauri!, ce-ar zice Freud...?), apar tigani de „elita“ comentind haios, iar Emil se integreaza perfect, dovedind un umor sanatos, chiar daca urmeaza a se intilni cu domnul Alzheimer... Nicu Steinhardt ne povestea la Rohia, pe vremuri, ca in intilnirile sale cu Eugen Ionescu si cu Emil Cioran, cel mai glumet dintre ei, plin de umor, pus pe sotii si pe spus bancuri era... Emil! Iar in spectacol, marele sceptic se intoarce acasa, pe deal, sa moara acolo, sa-si rostogoleasca pe el ultimele sale fantasme. Ultima sa fantasma, paradoxal de reala, incarnata in trupul unei tinere nemtoaice, iubitoare de Platon...

Ovidiu Crisan a intrat atit de „tare“ in pielea personajului, incit erau momente cind semana, la chip, cu Cioran. Duios, hazos, serios, filozoficos, nauc, candid, senin, de-o sinceritate induiosatoare, lasindu-se „jucat“ ca o minge de tineri si tinere, adulat si luat peste picior, acceptind totul cu blinda intelegere, tinjind mereu dupa patul in care fusese o data acceptat, unde descoperise formele senzuale cu aspect de dealuri si vai... Toti actorii au fost la acelasi nivel, o afirm fara nici o ezitare. Asta se poate intimpla cind, iata, pe scena Nationalului din Cluj lucreaza Radu Afrim, pentru prima oara, el fiind un produs al scolii clujene... Eu sper ca la fel sa joace actorii si daca Radu va monta a doua oara pe aceeasi scena.

Voi incheia iarasi cu o amintire, pentru a dovedi ca mai am pina a ma intilni cu domnul A... Era un orasel de provincie din Transilvania, erau niste trepte ale unei vechi case de cultura, iar pe trepte eram trei: Ada, Radu si cu mine, alt Radu. Ada incepu sa cinte la chitara (pe-atunci doar prietenii o cunosteau), eu m-am apucat s-o acompaniez, reminiscenta a anilor cind imi cistigam banii de buzunar cintind prin localuri, iar Radu asculta. Asa credeam noi, dar el facuse semne „artistice“ citorva baietei tuciurii, care imediat ne-au inconjurat si au inceput sa rapeze si sa pantomimeze dupa cum le soptea pistruiatul. Si uite asa, in plina zi, am improvizat un spectacol ad hoc, regizat de cel care nu era pe atunci en vogue, dar care stia sa se faca ascultat, pe cit de plapind si timid parea la prima vedere. Atunci fu singura data cind l-am vazut incintat de inscenare...
Indiferent pe ce scena lucreaza, mai mult ori mai putin celebra, spectacolele lui Radu Afrim, o afirm raspicat, vor produce multiple reactii contradictorii, dar nu vor trece neobservate. Din moment ce fac „afrimatii“ atit de categorice, de data asta nu mai pot termina cu... parerea mea.