Între 10 şi 14 septembrie,
Merlin Szinház din Budapesta a găzduit cea de-a XVI-a ediţie
a Festivalului de Teatru Alternativ – DASZSZ – din Ungaria.
Iniţial desfăşurat la Debrecen, DASZSZ a fost mutat intempestiv în
Capitală din cauza restricţiilor financiare provocate de
schimbările politice maghiare. Imposibil în România
într-o formă similară, DASZSZ, cu cele zece spectacole de
teatru şi dans prezentate, arată în ce măsură
infrastructura îşi pune amprenta asupra formelor emergente în
artele spectacolului, pornind de la potenţialul variaţiilor în
alcătuirea performativă, datorat diversităţii spaţiilor, şi
încheind cu dezvoltarea publicului prin predictibilitatea
locaţiilor.
E, înainte de toate, o chestiune
de sistem şi infrastructură. Un exemplu practic în favoarea
ideii că forma naşte fondul. Ungaria, în general, şi
Budapesta, în special, oferă o alternativă la ideea de teatru
oficial, materializată spaţial în săli de spectacole mai
mult sau mai puţin „clasice“ – cum sînt, în
capitala maghiară, teatrele Mu, Trafó, Merlin sau Skéné.
Nu ştiu în ce măsură existenţa acestor scene-gazdă poate
justifica o cezură „ideologică“ între ideea de teatru
alternativ şi cea de teatru independent, termeni care coexistă în
Ungaria ca şi în România, cu o preferinţă pentru
primul, în ţara vecină, şi pentru cel din urmă, la noi.
Fundamental, Mu, Trafó, Merlin sînt teatre-gazdă,
eventual coproducători, şi, în ciuda faptului că au
cafenele/ baruri în foaier, sînt spaţii exclusiv
destinate spectacolului. Spre deosebire de surorile (fraţii) lor din
România, nu impun estetici minimaliste şi distribuţii
restrînse (deşi Merlin, de pildă, are două săli, una tip
studio, iar Skéné – o sală de clădire de
universitate, „sediul“ companiei lui Pinter Béla – este
prin definiţie un loc foarte strîmt, adeseori realmente
periculos pentru spectatori) şi sînt adaptabile unor geografii
şi scenografii diverse, inclusiv de scenă italiană. Altfel spus,
distanţa posibilă, chiar dacă nu obligatorie, între actori
şi public eliberează teatrul de presiunea intimismului – care, pe
termen lung, e limitativă şi ucigătoare artistic –, la fel cum
destinaţia exclusiv performativă a spaţiilor trimite café-teatrul
acolo unde îi e locul – în zona teatrului comercial şi
de mare public (nu că aş vrea să neg rolul revoluţionar al unora
dintre producţiile Teatrului LUNI de la Green Hours, însă
acest fenomen însuşi ţine de perversiunea condiţiilor
independente româneşti; inovaţia, experimentul artistic şi
berea nu sînt o asociaţie necesară şi suficientă).
Dincolo de faptul că statutul
companiilor independent-alternative e în Ungaria reglementat,
de unde şi posibilitatea de a lucra în echipă, fără a
„împrumuta“ aleatoriu actori din teatrele de stat şi fără
a depinde, astfel, de capriciile repertoriului lor, ca şi accesul la
surse cît de cît (căci oricum depind de mersul economiei
şi al politicii) constante de finanţare, existenţa
instituţionalizată a sălilor alternative scoate teatrul neafiliat
sistemic din zodia efemerului. Un spectacol normal (fără a fi in
situ/ site specific, deci, şi fără statut de intervenţie
artistică) din teatrul independent românesc, aşa cum e 20/20
al Gianinei Cărbunariu de la Studio Yorick, a avut gloriosul număr
de 27 de reprezentaţii, inclusiv participările la cele zece
festivaluri. Lucru posibil exclusiv datorită faptului că Studio
Yorick are o sală a lui – şi chiar şi aşa, cifra nu se compară
cu cea a producţiilor de repertoriu din teatrele de stat din oraşe
cultural vii. Soluţia paleativă a creaţiilor in situ, de
intervenţie etc., cu durată de viaţă din start prescrisă, nu are
cum să ţină loc unui aflux constant şi pertinent de spectacole
abordînd estetici diverse – aşa cum arată în ziua de
azi, teatrul independent românesc e mult prea impredictibil în
manifestări şi mult prea supus precarităţii şi efemerităţii ca
să poată cu adevărat însemna ceva în peisajul complex
al zilei.
Scriu aceste rînduri nu doar în
contextul festivalului de la Budapesta, din al cărui juriu am făcut
parte, ci şi în siajul Maratonului Teatrului Independent de la
Bucureşti, desfăşurat în aceeaşi perioadă, într-o
(nouă) sală de la Dalles, şi, oarecum, amintindu-mi de proiectele
depuse la categoria „Teatru“ la singura sesiune de anul acesta a
finanţărilor Fondului Cultural Naţional (AFCN). Criza teatrală
românească, aşa perpetuă pînă la a mima normalitatea
cum e ea, e una a spaţiilor definitive de joc, în egală
măsură în care e o criză a legiferării domeniului, de la
regimul companiilor la legea sponsorizării. Amănuntul că AFCN a
avut de împărţit, la teatru, penibila sumă de mai puţin de
50.000 de euro, între concurenţi şi de stat, şi
independenţi, e aproape nesemnificativ.
Ceea ce nu înseamnă că, dacă e
să revenim în actualitatea teatrală, toamna nu va fi
interesantă – însă va fi doar în măsura în
care festivalurile şi premierele teatrelor de stat nu au aerul unor
atacuri-surpriză pe front artistic.
Anotimpul festivalurilor
În România, săptămîna
aceasta se deschide, propriu-zis, noua stagiune (în Bucureşti,
începînd de anul trecut, semnul acestei deschideri e dat
de Zilele Bucureştiului) şi perioada de vîrf a festivalurilor
– recenta dinamică autumnală a acestora fiind reflexul regimului
local de finanţare, conform căruia în a doua parte a anului
se găsesc mai mulţi bani şi responsabili dispuşi să răspundă
la aplicaţiile de proiect (conform aceluiaşi regim, sezonul
festivalier se va încheia la jumătatea lui noiembrie).
Între 1 şi 10 octombrie, la
Bucureşti va avea loc a V-a ediţie a festivalului eXplore dance,
singura întîlnire internaţională de dans contemporan
din România. Imediat după încheierea lui, pe 11
octombrie, la Cluj începe Temps d’Images, festival la rîndu-i
internaţional, destinat producţiilor de teatru şi dans cu o
componentă marcată de imagine video şi exploatînd
performativ noile tehnologii ale vizualului. Organizator e Asociaţia
ColectivA, iar principalul loc de desfăşurare va fi Fabrica de
Pensule, deocamdată singurul spaţiu industrial reciclat cu
sprijinul autorităţilor locale în centru artistic
independent.
Între 1 şi 3 octombrie, weekend
în care Teatrul Naţional din Sibiu îşi va prezenta
premierele noii stagiuni, la Gheorgheni se desfăşoară festivalul
bienal dance.movement. theatre, unde sînt invitate, de la
Budapesta, compania lui Urbán András şi cea a lui
Pinter Béla (aceasta din urmă va avea, se pare, şi o
reprezentanţie la Bucureşti, ceea ce poate constitui un eveniment
major, avînd în vedere că e vorba despre unul dintre cei
mai în vogă autori est-europeni ai momentului, iar
spectacolele lui au o componentă socială pentru care nu există un
echivalent românesc). „Copertele“ Festivalului Naţional de
Teatru (FNT) – care începe pe 31 octombrie – sînt
Festivalul „Pledez pentru tine(ri)“, de la Piatra Neamţ (19-30
octombrie), dedicat producţiilor studenţeşti şi ale tinerilor
artişti pînă în 35 de ani, şi, la jumătatea lui
noiembrie, Festivalul Eurothalia de la Timişoara, organizat de
Teatrul German de Stat. Pe 13 noiembrie, Eurothalia va găzdui
singura reprezentaţie în România cu Sold Out,
spectacolul Gianinei Cărbunariu, de la Kammerspiele München,
despre germanii emigraţi din România în anii ’80 (nici
la München, spectacolul nu se va mai juca, în urma
modificării sălii studio pentru care a fost produs). Următoarea
creaţie a aceleiaşi regizoare, Roşia Montană, de astă dată în
colaborare cu Andreea Vălean şi Radu Apostol şi pentru care
Gianina Cărbunariu a făcut în august o documentare în
viitorul centru al exploatării aurifere, va avea premiera tot în
noiembrie, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Unde – la Magyar
Állami Szinház – stagiunea debutează, acum, în
septembrie, cu o montare a piesei shakespeariene Măsură pentru
măsură, în regia lui Matthias Langhoff, un nume clasicizat
deja de ani buni al teatrului european, fost elev, în fragedă
tinereţe, al lui Bertolt Brecht. Doi artişti europeni importanţi
lucrează, în această stagiune, în România – lui
Langhoff alăturîndu-i-se spaniolul de origine argentiană
Rodrigo García, care-şi montează un text propriu la Teatrul
Naţional din Timişoara (ambele spectacole sînt invitate în
FNT). A se nota că prodigioasa activitate a acestor instituţii se
datorează nu doar energiei directorilor lor, ci şi faptului că ele
sînt finanţate „de la centru“ (Ministerul Culturii), deci
mai puţin expuse hazardului politico-administrativ care a tulburat
anul acesta peisajul teatral românesc, iar în cazul
teatrului din Cluj, şi faptului că face parte dintr-o amplă şi
energică reţea, Uniunea Teatrelor din Europa (UTE).
Teatrul Odeon din Bucureşti îşi
deschide o sală nouă, subOdeon, prima producţie fiind Blifat de
Gabriel Pintilei (actor al Odeonului; acum cîţiva ani, piesa a
fost una dintre cîştigătoarele concursului dramAcum şi a
avut o lectură publică la Teatrul Foarte Mic), în regia lui
Alexandru Mihail – cu premiera oficială pe 23 septembrie. La
aceeaşi sală va începe repetiţiile la textul ei,graffiti.drimz, Alina Nelega, aceste două spectacole marcînd
şi redeschiderea apetitului celui mai dinamic teatru bucureştean
pentru piesa contemporană românească. Blifat şi Iadul este
amintirea fără a putea schimba ceva (în regia Marianei
Cămărăşanu şi a Alexandrei Penciuc) sînt, în plus,
rezultatul unui concurs de proiecte adresate tinerilor regizori, pe
care Odeonul îl reia după o pauză de cîţiva ani, fiind
singurul teatru din Capitală ce-şi produce o parte din repertoriu
pe bază de competiţie.
Deocamdată, nu se ştie cum va arăta
noua stagiune pentru teatrul independent.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters