OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Toaca – Toscana – Regia: Nona Ciobanu; Coregrafia: Laurentia Barbu; Costume, productie: Ana Olteanu; Decor, light design, video: Iulian Baltatescu; Video, dia, sunet, fotografii: Catalin Vattagu. Interpreteaza: Anca Androne, Laurentia Barbu, Liliana Gavrilescu, Ionut Brancu, Serban Pavlu.
Teatrul L.S. Bulandra, Compania Teatrala 777, Teatrul Nottara – Trilogie belgradeana – Regia: Theodor Cristian Popescu; Muzica: Ada Milea; Scenografia: Viaceslav Vutcariov. Interpreteaza: Cornel Branescu (Kica Jovic), Vlad Oancea (Mica Jovic), Ioana de Hillerin (Alena, Ana Simovic), Isabela Neamtu (Sanja), Andreas Petrescu (Milot), Ioana Flora (Kacia), Damian Victor Oancea (Dule), Bogdan Dumitrache (Jovan), Radita Rotu (Mara), Dragot Bucur (Daca).


Suzana (inca putin…)

Nona Ciobanu ti Theodor Cristian Popescu sint regizori care detin nu doar talentul, dar ti strategia de a confirma, fiecare in stilul sau limpede personalizat, promisiunile din faza de junete, acum, la maturitatea dinamica.

La 33 de ani. Ambii sint inventatorii ti proprietarii companiilor particulare Toaca ti, respectiv, 777. Ambii au exercitiu european ti panoplii respectabile cu distinctii. Theodor Cristian Popescu iti asuma acum, prin sustinerea masteratului Teatru ti arte media la University of Montana, ti experienta americana. Nona Ciobanu ti-a asumat, in schimb, spatiul locativ pentru compania sa, in Casa de Cultura a Sectorului 3 (Casa Eliad, in spatele Pietei Unirii, pe liniile 116/313). In lipsa de sediu, Theodor Cristian Popescu utilizeaza coproductia. Ultima experienta de acest tip s-a indreptat initial catre Teatrul Nottara, unde insa masele intaritate la perspectiva performantei ti, inevitabil, reformei, ti-au pus pe fuga directorul. Cu patima demna de Armata Rotie. Intrucit cu Vlad Radescu, directorul suspendat al Teatrului Nottara, colaborarea s-a inecat in minii proletare, Theodor Cristian Popescu s-a adresat celui de-al doilea director bucurettean reformist ti la fel de carantenar, Stefan Iordanescu. Ata ca s-a nascut o coproductie tripartita, in pofida disperarilor racnite de pindacii de la baia Suzanei ti de raspindacii lor congeneri, botezati in cristelnita cu o toarta in Fanar ti alta la Liubianka.
In acest joc reformist al producatorilor ti regizorilor au intrat actori tineri ti foarte tineri, echipe de productie atijderi. Textele de plecare sint ti ele ori stranii pentru contextul autohton, precum optiunea pentru cehul Holan, a Nonei Ciobanu, ori cea pentru sirboaica anti-Milotevici Biljana Srblijanovic, a lui Theodor Cristian Popescu. Nici traducatorii nu fac exceptie: sirboaica e tradusa de tinara actrita Ioana Flora, fiica poetului Ioan Flora, celebrul ceh de catre Sorin Paliga, ex-primar PNL de sorginte optzecist-nouazecista ti rafinata vocatie estetica.
Infuzii particulare de noi voci, cele doua experiente avind ca rezultat spectacolele Toscana, al Companiei Toaca, ti Trilogie belgradeana, de la 777 ti Bulandra, vin sa primeneasca apa Suzanei teatrale de care vorbeam cu o saptamina inainte, sa o scape de libidinotenia ocheadelor dinspre trecute timpuri ti grele moravuri, ocheade care confirma inca o data observatia argheziana ca a fi in viata nu e suficient pentru a fi ti contemporan.


Tristete de vacanta

Creata cu citiva ani in urma de catre regizoarea Nona Ciobanu ti actorul Iulian Baltatescu, Fundatia Culturala Toaca – umbrela companiei teatrale cu acelati nume – a deschis in actualul sediu un Studio de Arta Contemporana cu tinte nu doar teatrale (productie ti ateliere de pregatire postuniversitara), dar ti catre artele vizuale (instalatii, expozitii foto etc.) ori catre muzica, intr-un proiect interdisciplinar. Productiile propriu-zis teatrale au vazut luminile rampei nu doar acasa, dar ti in Malta, Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria ti, in mod special, in Olanda, Ambasada acesteia la Bucuretti, ca ti instrumente specializate olandeze, fiind sponsori permanenti ai Fundatiei Toaca.
Toscana, in viziunea Nonei Ciobanu, pastreaza in special aura specifica textelor holaniene, acea „tristete de vacanta“, cum zice un personaj, tristete pregnant masculina, vorbind despre conditia barbatului ca defulare paranoica a femininului. Cele trei femei (Anca Androne, Liliana Gavrilescu ti Laurentia Barbu) care asigura contextul viu al desfaturarilor virile nu sint decit, poate, superficial, fotograme ale suferintei, esenta lor trimitind spre cele trei Parce cu chip gratios. Un joc consumist propus de zeitatile feminine ale destinului, un joc plin de umor, de altfel, ii va sugera regizoarei utilizarea a trei coturi cu role, de supermarket, care vor deveni pe rind module ale decorului. Decor gindit cu o extraordinar de ingenioasa mobilitate de catre Iulian Baltatescu, de la intrari clasice la ecran-uta-fereastra rotativa, la peretii ecran sau o a doua camera cu functie similara celei pe care subconttientul o are pentru a ne trimite informatii dinspre Venetia hatiturilor inconttientului. Venetie – miraj permanent al personajelor, cele masculine (Serban Pavlu ti Ionut Brancu) constituindu-se intr-un soi de cuplu modern ti profund intelectualizat pe matrita Don Quijote-Sancho Panza. De altfel, oglinda fizica a celor doi actori se ateaza practic in fata clasicei imagini cervantetti.

Nu doar coturile cu role, dar ti imaginile de magazin alimentar, proiectate pe rind, pe pereti, sugereaza consumul hazliu de conditie umana la gramaj, „dupa gust“, operat de elementul feminin trinar cu cei doi masculi psihologizanti, dar suficient de ludici, in definitiv. E un soi de razboi cu solutii resurectionale, nu mortale, o distractie cu surisuri, melancolia unui joc de-a vacanta, intr-un sens, intre mirajul Alpilor puritatii parnasiene ti al Venetiei puternic sexualizante. Oratul italian e, poate, freudian vorbind, cea mai sexuala urbe europeana. Nu inutil peretii spatiului de joc sint acoperiti de proiectii acvatice, de halci de carne, de policrome celule coloidale, povestindu-se estimp despre lingvam, ietindu-se glumet din patinoarul libidinal cu remarca „noli masturbare circulos meos“. Eroticii alimentare propuse implicit de cele trei femei ii raspunde anatomia suferintei masculin-poeticetti, personajul lui Serban Pavlu asumindu-ti un fel de body-painting, scriind poezii pe propria-i epiderma. Oricum, existenta sa fusese scrisa, palimpsest al dorintelor feminine, exercitiul poetic nereprezentind decit un soi de conttientizare in visul cu ochii deschiti. O conttientizare in vag, generind replica „ajuta-ma, Doamne, sa ma indrept in contra nimanui“. Caci nicicum nu se ghicette jucatorul feminin, care darima masculii-carti de joc cu doar un suflu, jucator feminin travestit, precum „berzele“ onirice cu manuti rotii de bucatarie ti spalatoare-pamatuf. Nici macar repetatele mesaje fatice nu fac barbatul mai conttient de situarea sa ca obiect in jocul fetelor karmice, al nevestei cu trei trupuri din hamacele-colivii.
O imensa bucurie a textului, a vazutului ti a auzitului, in acel aproape un ceas de spectacol propus de Nona Ciobanu, un puzzle ce se ofera optiunilor de receptie, o bucurie a confuziei ca dat inextricabil din care, ni se sugereaza, poate doar in Mozartsburg sa mai putem fugi.


Emigratie fara de vocatie

Infiintata cu trei ani in urma, 777, compania teatrala a regizorului Theodor Cristian Popescu, ti-a adjudecat deja, prin primele sale trei productii, momente din plin marcate de pozitii pro sau contra: Copiii unui Dumnezeu mai mic, Ingeri in America ti DaDaDans. Abilitatii, in definitiv, de a crea evenimente i se asociasera, in primul caz, Teatrul Odeon, in celelalte doua Teatrul Nottara, prin programul managerial al lui Vlad Radescu. Cazut, in primavara, din repertoriul de la Nottara (deti teatrul de pe Magheru iti mai pastreaza statutul de coproducator), noul spectacol oferit de Compania 777, Trilogie belgradeana, a fost inclus in programul Start, dedicat „sprijinirii tinerilor actori, regizori, scenografi ti dramaturgi“ de catre Teatrul L. S. Bulandra, ca expresie a vointei reformiste a directorului sau, regizorul Stefan Iordanescu.

Textul Biljanei Srblijanovic, care a implinit 30 de ani in seara premierei, spune o poveste initial hazlie, apoi in crescendo violenta, despre citeva cupluri de emigranti sirbi lipsiti de vocatia de cetateni ai planetei, refugiati, in definitiv, dintr-o Serbie care nu se mai vindeca de zvicnete national-comuniste ti apucaturi expansioniste. Trilogia (in realitate o tetralogie) are ca tinta cinci cupluri emigrante versus Ana Simovic, personajul de referinta, alt nume pentru „acasa“, pentru Belgrad. Biljana Srblijanovic cauta explicit tipologic, cu un special firesc al limbajului, firesc bine preluat, la traducere, de catre Ioana Flora. E drept, limbajul de uz intim, de grup amical ori „de cartier“ ti, ca atare, naturalmente frust de cind e lumea, cu exceptia saloanelor pretioaselor ridicule, a provocat deja, pe cinstite obraze conservatoare (pindaci moi, cu ceasuri cu tot, pe la ablutiunile Suzanei) acneea unei iritari media-exhibate.
Pentru spectatorul neatacat de filoxera prejudecatii, sare in ochi, in primul rind, naturaletea rara cu care absolut toti actorii iti asuma ti iti poarta personajele, pina la a tterge complet distanta (ti ata ipotetica, in Sala T. Caragiu) dintre acestea ti receptor. Lasa ca, exceptind violenta evenimentelor, aplicatia pro-boltevica a societatilor sirba ti romana din ultimii zece ani le face suficient de asemanatoare, ata incit se poate lesne parafraza, pentru oamenii de bine indignati: „Cine va oripileaza? Voi pe voi va oripilati!“

Theodor Cristian Popescu compune scenic un blues din bucati, la marginea folk-ului. Nu inutil, muzica live apartine Adei Milea, sustinuta de violoncelul lui Radu Georgescu de la Domnitoara Pogany. La urma urmelor, cele trei secvente cu emigranti au un sens general nu din cauza personajului de acasa, cit datorita muzicii, ale carei componente devin spectaculare. Primul cuplu este unul de baieti „simpluti“, care incearca sa se „descurce“ intr-un bar din Praga pentru a scapa de armata lui Milotevici. Fratii Kica ti Mica Jovic, unul oarecum „tmecher“, celalalt naiv ti indragostit la distanta, traiesc intre brazii butaforici ai programului lor de bar, intr-o viata ea insati translatata in butaforie. Defectul de comunicare directa e cheia acestei secvente, deti ne e lasata o unda de speranta in comunicarea senzoriala. Interventia cehoacei Alena subliniaza zona poetica, zona ce va dubla premeditat timid necazurile emigrantilor, pina una-alta, in varianta unei comedii explozive. Nu mai putin umor ti in secventa a doua, cu Sanja ti Milot, Kacia ti Dule, emigrantii intelectuali de la Sidney. Daca primul tip de personaje rateaza financiar ti sentimental, invirtindu-se in jurul chiriei ti al telefonului, secundul e macinat ti el de nevoia relationarii prin cittig concurential cu un Belgrad al micilor cutume ti vecinatati. Aici etecul – tot de comunicare, pina la urma – are chip sexual. Cele doua cupluri discret etanjiste sint atezate sub tutela deformatoare a alcoolului, impotentei, incapacitatii parentale, a formelor materiale ce nu mai genereaza bucurie (precum interminabila masa pentru serbat pragul dintre ani). Spectacolul e inca in perimetrul comediei.

A treia secventa intrerupe, la final, cheful de ris, pentru a redescoperi mesajul muzical care, paradoxal, insotette jalonat receptorul. Jovan ti Mara, actorul ti pianista, simt ti ei precum, declarat ori nu, toate personajele: „ceva, ceva trebuie sa se intimple“. Si intimplarea vine tot din emigratie, sub forma insa cea mai apropiata de generatorii obligatiei de a pleca de acasa: Daca. Acesta, urmat demn, banuim, al tatalui sau, emigrant mai vechi in America (acesta ar fi al cincilea cuplu, cu un termen lipsa – tatal, nationalist sirb, poate securist in misie, fata de care Daca e, cum sa zic, copilul unui Milotevici mai mic), e trimis anual acasa pentru a tti, spune el, „cine sint ti de unde ma trag“. Discursul lui Daca il gasiti oriunde, de la Slobodan la Vadim ti de la Jirinovski la Heider, trecut prin spatele blocurilor in care locuiesc adeptii acestora. Boala veche, bacil nou. Si pistolar, trimitindu-l la moarte pe actor. Imputcind adica oglinda. In care, daca s-ar fi vazut in monstruozitatea sa, l-ar fi pindit, poate, soarta Gorgonei Meduza.
Finalul static ti tacut, cu martorul Ana Simovic, modelul lui „acasa“, e probabil dovada ca Belgradul ca obiect de referinta e exact locul unde nu se intimpla nimic, referinta in gol a unor falti profesionitti in exersarea cetateniei lumii, emigrind inutil dintr-o lume in degringolada. Nu mai ride nimeni, la finalul acestei constructii spectaculare de tcoala. Daca traducatorul ar fi facut experienta de romanizare a numelor, precum in Cu capu’ de nicovala de la Nottara, nimic nu s-ar fi schimbat. Poveste din Balcani cu intimplatoare adresa belgradeana.