OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In incercarea de reintroducere a Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi in circuitul valoric autohton, conducerea acestuia a facut o lista cu cele citeva nume de regizori cu care, daca lucrezi, ai sansa sa te afli „in carti“. Institutia ieseana are in schema doi regizori, dar managementul apreciaza ca apelul la colaboratori este solutia oportuna. Nu e o mare descoperire, asta face toata lumea, desi intr-un viitor apropiat se va epuiza ca solutie, asa ca directorii de scena aflati in forma sint foarte solicitati, iar cei care reusesc sa-i „prinda“, mai ales teatrele din afara Bucurestiului, se pot considera norocosi.

Nici cu acestia nu poti sti cu certitudine ca mergi la fix; poti sa ai toate ingredientele potrivite, de la text la conditii materiale, dar sa nu-ti iasa pur si simplu. Miza colaborarii dintre o trupa stabila si un regizor din afara ei sta si in ocazia actorilor de a lucra intr-o alta maniera decit cea obisnuita, de a produce acea scinteie a provocarii, atit de necesara intr-o noua creatie. O sansa minimalizata adesea de realitatea ca, fiind solicitati in atit de multe locuri, colaboratorii lucreaza cu distributia contra cronometru, paralizind pur si simplu activitatea curenta: nu se mai joaca nimic, nu se mai intimpla practic altceva, intrucit artistul-invitat nu are la dispozitie decit o luna sau chiar mai putin. Apoi pleaca si cine stie cind va mai fi liber! Si-atunci, ce nu face un teatru pentru a-l inscrie pe afis pe X sau pe Y? Ca sa nu mai vorbim de investitiile financiare, absolut firesti la orice productie, dar care, privind mai apoi situatia vinzarii biletelor, constati ca nu prea s-au justificat, pentru ca lumea nu se inghesuie la casa.

Fara sa erijezi venirea publicului la teatru in unic criteriu de performanta institutionala, acesta este, totusi, unul dintre cele importante. Iti da feedback-ul, oglindirea felului in care este primit programul tau artistic de comunitatea in care functionezi si careia trebuie sa i te adresezi ca asezamint public.
In aceasta toamna, dintre regizorii „vinati“, la Iasi a venit Mihai Maniutiu. El a optat pentru un text shakespearian, Macbeth (din tiparituri n-am aflat in ce traducere), nemaimontat de multa vreme pe „cea mai veche scena a tarii“. In prezent, si probabil pentru inca vreo citiva ani buni de acum incolo, inchisa pentru lucrari de restaurare, „cea mai veche scena a tarii“ se straduieste sa gaseasca alternative. Mihai Maniutiu, in viziunea caruia spatiul teatral si amenajarea lui sint esentiale in orice montare, a sperat ca acest, sa-i zicem, handicap, al lipsei unei sali clasice de spectacol, sa devina un atu si sa descopere undeva in urbe un ambient potrivit pentru versiunea lui de Macbeth.

Cum asemenea incinte (cu instalatii de caldura, sunet, lumini si standarde de siguranta pentru public) nu prea exista, iar mult pomenitul teatru de lemn (o constructie temporara amplasabila in vecinatatea cladirii TNI), despre care se tot vorbeste de vreo stagiune si jumatate, nu este nici acum gata (in ritmul autohton, cine stie cind va fi?), solutia de avarie a fost ca scenografia (semnata de Valentin Codoiu) sa fie adaptata pentru fostul atelier de pictura al teatrului. Cam mic pentru gindurile initiale ale realizatorilor, care n-au avut de ales si l-au acceptat: perimetrul nu suporta decit vreo 50 de spectatori, care-i privesc pe cei 28 de actori implicati. Chiar in aceasta situatie superintimista, de reprezentatii in sistem exclusivist, ingeniozitatea solutiei scenografic-spatiale trebuie subliniata: interpretii evolueaza intr-un spatiu paralelipipedic delimitat de pereti metalici, prinsi in acest areal-celula in care lumea priveste de deasupra, din spatele unui grilaj, de asemenea metalic. Cu exceptia faptului ca perspectiva „de sus“ te face, ca privitor, sa pierzi anumite elemente ale jocului actoricesc, propunerea e justificabila si neobisnuita. Raceala si rigiditatea pe care aspectul si sunetul metalic ti le induc sint speculate din plin: cunoscutele personaje sint captive in povestea shakespeariana de a carei spunere se ingrijesc.

Mihai Maniutiu a extras story-ul din contextul lui istoric initial si l-a transpus intr-un timp foarte apropiat de al nostru. A adus povestea lui Macbeth intr-un univers al brutalitatii, individualismului, serialitatii si schizoidiei sociale, adica in secolul al XXI-lea. Regizorul a umblat si la text, pastrind mai degraba un draft de Macbeth, care se potriveste mai multor tipuri de societati si vremuri. Esenta lui e redusa la o suita de crime, intr-un scenariu in care, in spiritul lui Shakespeare, nimic nu e prea mult si, in orice caz, nimic nu e interzis pentru a accede la mecanismele deciziei. Ceea ce propune Mihai Maniutiu e o analiza foarte dura a nebuniei puterii, a ceea ce poate deveni dorinta de marire si control atunci cind numai armele vorbesc. Problema acestui decupaj textual, caci exista o problema, este ca, pentru un spectator putin sau deloc familiarizat cu piesa, intimplarile sint greu de urmarit, iar epicul nu e limpede. Acesta nu e un spectacol pentru marele public, nici nu si-a propus asta, dar cei care vor avea curiozitatea sa-l vada trebuie sa stie la ce sa se astepte. Condensarea suportului textual are si alte efecte: grupul vrajitoarelor are o contributie redusa in intriga, ceea ce face ca forta profetiei lor, care la Shakespeare e motorul actiunii, sa se anemieze.

Tot ceea ce se petrece devine o insiruire de asasinate, a caror atrocitate e sporita de muzica (extrem de contemporana ca ritm si la multi decibeli), de atitudinile figuratiei (ca o echipa de desant anti/terorist, costumata ca-n Counter-Strike, foarte popularul joc de calculator, armele, impuscaturile, bitele de baseball, gesturile tipice de wrestling) si de citeva semne teatrale, precum, printre altele, multimea de tuburi de cartuse cu care Lady Macbeth umple la un moment dat podeaua. Apropo de Lady Macbeth (Tatiana Ionesi), in prezenta versiune ea apare lipsita de forta caracteriala pe care „inteleptul Will“ i-a prescris-o. Mai nimic din atitudinea ei nu poate fi socotit un imbold catre sot pentru comiterea crimelor si netezirea drumului spre virf. Se poate spune ca a fost gindit frumos momentul sau de indoiala dinspre final, cind vina o obliga la gesturi disperate de spalare a pacatelor. O spalare la propriu, caci actrita intra de-a dreptul intr-o cada cu apa, doar ca impactul emotional e diminuat de evidenta ei stinjeneala in a-si scoate hainele pe scena si a ramine goala. Nuditatea nu era impusa neaparat de vreo ratiune artistica, asa ca renuntarea la ea ar fi fost mai buna.

Atentia tuturor e canalizata catre violenta, cu nestapinirea si agresivitatea pe care aceasta le genereaza. Numai ca Macbeth (Doru Aftanasiu) nu are nimic din complexitatea, maleficul ori impulsivitatea pe care un ahtiat de marire ar trebui sa le aiba. Interpretul nu transmite fascinatia pe care Raul, intruchipat de acest personaj, o exercita asupra victimelor sale, forta, nu neaparat fizica, cu care-i domina si anihileaza. Macbeth-ul lui Mihai Maniutiu e subrezit, din pacate, de interpretarea actoriceasca. Asa cum s-a vazut la premiera, distributia n-a rezonat, n-a inteles, n-a lucrat suficient ori n-a facut fata propunerii regizorale. Jocul actoricesc ar fi trebuit sa creasca tensiunea si dramatismul, dar n-a reusit decit un exces de teatralitate, nefiresc in contextul estetic dat. Intensitatea dramatica nu e dependenta doar de gravitatea vocii, de tonul pe care rostesti ori de cit de solid ti-ai construit pasii in scena. Iar cind primele replici si primii pasi i-ai lansat deja la o turatie maxima, unde mai poti sa urci, cum mai gradezi?
Decupajul de text, amenajarea spatiului de joc, coloana sonora, eclerajul, exploatarea corporalitatii prin miscare (Vava Stefanescu), semnele scenice care trebuie decriptate arunca privitorul intr-o lume stranie, apasatoare, tensionata. Pe care parca o stim de undeva. O fi a noastra?