Pentru început, linia fizică
Aceasta este prima colaborare de
spectacol a membrilor dramAcum, mai vechi sau mai proaspeţi,
regizori şi dramaturgi. dramAcum a beneficiat de o finanţare din
partea Fondului Cultural Naţional pentru o perioadă de documentare
la Roşia Montană. Spectacolul de la Maghiarul din Cluj, cu o
structură de puzzle, e alcătuit din şapte episoade, ale căror
elemente de coeziune sînt actorii şi tema: 1. ? de Gianina
Cărbunariu, 2. Ce poţi lăsa în urmă de Peca Ştefan, regia
Radu Apostol, 3. Puşcaşul de Peca Ştefan, regia Andreea Vălean,
4. Bani pentru cauză de Peca Ştefan, story&personaje®ia
Andreea Vălean – (aici intervine pauza spectacolului), 5.Politicienii îşi scriu singuri scena, regia Gianina Cărbunariu
(un colaj audio de declaraţii politice, „rulat“ în timpul
pauzei), 6. Australia de Peca Ştefan, regia Gianina Cărbunariu, 7.Blestemul moştenirii Gritta, scenariul Radu Apostol şi Peca Ştefan,
regia Radu Apostol. Ultimul „episod“ explică şi titlul –
bătrîna Florica Gritta (jucată de Csilla Albert) vorbeşte –
în ceea ce începe ca o reconstrucţie a interviului de
documentare – despre frumuseţea „(pe linie) fizică şi (pe
linie) politică“ a proiectului iniţiat de artiştii care-o
vizitează. Spectacolul se joacă, alternativ sau concomitent, în
maghiară, română şi engleză.
Roşia Montană – Verespatak, în
maghiară, Alburnus Maior, în latină – e o localitate din
judeţul Alba (pe lîngă Abrud) ce-şi trage numele de la
infiltraţiile de reziduuri miniere care au colorat apa freatică.
Mai are acum în jur de 3.000 de locuitori, dintre care mai
puţin de o sută sînt maghiari şi aproape 300 – romi/
ţigani. A fost dintotdeauna o zonă minieră şi a intrat în
atenţia generală, acum aproape un deceniu, datorită proiectului
companiei canadiene Gabriel Resources de exploatare a aurului prin
tratare cu cianuri, care a polarizat opinia publică între
susţinători şi contestatari în mod egal virulenţi. Dacă
proiectul e pus în practică, Roşia Montană nu va mai exista
ca zonă locuită şi locuibilă – totul, în schimbul a 300
de tone de aur şi 1.600 de tone de argint.
Roşia Montană pe linie fizică şi pe
linie politică nu e prima abordare teatrală a temei aurului, cu
toate subtemele lui – mirajul etern al metalului preţios,
legendele minelor, poluarea – în România: acestea sînt
„inima“ spectacolului Poveşti adevărate complet inventate
despre Baia Mare de Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu (Baia Mare e la
rîndu-i o regiune auriferă şi a făcut subiectul unui scandal
internaţional, cînd un accident a dus la deversări de cianură
în rîurile Săsar şi Tisa, ajungînd apoi în
Dunăre). Dar „pe linie fizică şi pe linie politică“, Roşia
Montană e un caz unic – şi exponenţial, aşa cum fusese, pentru20/20, proiectul Gianinei Cărbunariu de la Yorick Studio, conflictul
româno-maghiar din Tîrgu Mureş, din martie 1990. Şi o
spune Gianina Cărbunariu însăşi, în textul de
prezentare a întreprinderii teatrale de la Cluj: Roşia Montană
„deschide o discuţie mai largă despre lumea în care trăim,
despre tema moralităţii în societatea contemporană, […]
despre relativitatea fiecărui adevăr şi a fiecărei minciuni,
despre un prezent aflat într-un raport fragil cu trecutul şi
viitorul, despre realul/ irealul situaţiilor în care ne putem
găsi la un moment dat […]“.
Pe linie politică
Deşi porneşte integral de la o
documentare – utilizează chiar proiecţii video provenind din
această documentare (scenografia e a lui Andu Dumitrescu), iar
spaţiul (la Noua Sală Studio de la Teatrul Maghiar de Stat din
Cluj, scena e organizată, stil arenă, ca un patrulater, cu
spectatorii pe laturi) e, în acelaşi timp, unul expoziţional,
cu o serie de exponate pe care publicul e invitat să le observe
(model de cavou în cimitirul din Alba Iulia unde ar trebui
mutaţi morţii din Roşia, borcan cu pămînt de Roşia, cărţi
despre Roşia etc.) –, în ciuda, deci, a acestui punct de
pornire, doar două scene, cele ale Gianinei Cărbunariu, aparţin
teatrului documentar. Spectacolul începe cu rafala de întrebări
din ? de Geanina Cărbunariu, cu care cinci actori mitraliază, de
multe ori ochi în ochi, spectatorii, întrebări invazive
(dintre cele puse roşienilor de artiştii-documentarişti înşişi
sau pe care orice outsider le pune despre Roşia), flagelante, şi se
încheie, în Blestemul moştenirii Gritta, cu o radicală
alunecare într-o deconstrucţie a documentarului spre
performativ, aruncînd Roşia Montană…, în funcţie de
perspectivă, fie spre o relativizare totală a adevărurilor despre
Roşia, fie într-un fel de parodie a nebuniei necreditabilă.
Doar că întrebarea politică,
aici, e: a fost pînă acum cu adevărat vorba despreadevărurile Roşiei Montane? Spectacolul are un aport informaţional
redus (e foarte problematic dacă cineva lipsit de minime cunoştinţe
despre fostul Alburnus Maior şi mizele în joc capătă, din
spectacol, o imagine a problemei), iar momentul despre Ce poţi lăsa
în urmă (care pune în scenă întîlnirea
dintre un reprezentant al corporaţiei şi proprietarii unei case
roşiene, pe subiectul vînzării acestei proprietăţi) cade,
cumva, în gol. (Paranteză contextuală: în momentulAustralia – a se vedea mai jos –, numele unuia dintre mineri e
Nagy, acelaşi cu patronimul bătrînului fost miner din Ce
poţi…, iar în Roşia Montană pe linie… nu se vehiculează
prea multe personaje cu biografie, nume şi prenume; aşadar, e
această coincidenţă patronimică o informaţie de luat în
consideraţie sau nu?) E mai mult sau mai puţin o negociere „de
afaceri“. Bani pentru cauză (jucată integral în engleză,
din motive obscure), construită ca un fals musical (un musical în
cheia penibilului, prin asociere cu FînFest-ul de la Roşia,
ocazie pentru Bogdan Burlăcianu să-şi exerseze umor-ironia
muzicală), e versiunea teatrală a unei legende a aurului, cu vîlve
(spirite ale minei) care-i pedepsesc pe cei ce-şi încalcă
promisiunile despre cum vor folosi aurul găsit. Australia, care-şi
plasează acţiunea în perioada comunistă, are şi ea de-a
face cu un blestem al minei, pe tema comorii agatîrşilor (neam
înrudit cu sciţii) şi a nemuritoarei fascinaţii pentru aur.
Iar Blestemul moştenirii Gritta dă tîrcoale unei alte
legende, cea creată – de propria familie şi de comunitate – în
jurul figurii lui Mihăilă Gritta, minerul care a scos cea mai mare
cantitate de aur, 1.700 de kg, din minele de la Roşia, şi a
genealogiei lui, a cărei poveste se rupe, din raţiuni istorice, la
1948, şi continuă în imaginaţie şi absurd. Scenele sînt
construite în abordări stilistico-estetice diferite (fiecare
dintre cei trei regizori, Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi
Andreea Vălean, are limbaje şi preocupări distincte), ceea ce, la
modul ideal, poate crea perspective originale şi multiple asupra
aceluiaşi peisaj.
Coerenţa performativă a spectacolului
e dată de actori, al căror stil de joc nu e atît de „rupt“
pe cît sînt, între ele, scenele în sine. Deşi
e, în ansamblu, o formulă colectivă, în care
interpreţii joacă relaţii şi situaţii, nu personaje, există un
actor a cărui funcţie spectaculară e accentuată (şi nu doar
pentru că are/ i se oferă o paletă de „genuri“ mult mai
vastă): e vorba despre Cristina Toma, pe rînd membră a
corului întrebător din debut, bătrîn vorbitor de
maghiară dependent de un aparat de reproducere a vocii după
mişcarea corzilor vocale, un cal (Diana, care nechează pe scenă şi
vorbeşte în căştile pentru traducere simultană), o vîlvă
poliglotă şi Parmena Gritta, fiica în agitaţie nebunească a
Floricăi Gritta. Cristina Toma îl face, actoriceşte, pe
dracu-n patru – şi e o actriţă cu o disponibilitate (oricît
de banal ar suna acest cuvînt), un registru potenţial şi o
dedicaţie impresionante. De altfel, pentru toţi actorii spectacolul
e un tur de forţă multilingvistic, solicitant pe o zonă mai vastă
decît clasica scenă italiană şi jocul frontal cu care sînt
obişnuiţi.
Într-un bun final, însă,
aceasta nu e – sau n-ar trebui să fie – o succesiune de scene de
20 de minute, e – sau ar trebui să fie – mai mult decît un
colaj: un montaj. Ceea ce e cel mai greu de găsit în Roşia
Montană pe linie fizică şi pe linie politică sînt tocmai
liniile fizice şi politice – conceptul, ideea căreia să i se
subsumeze cele şapte scene/ episoade. Care-i problema, pînă
la urmă, cu Roşia asta Montană? Cine, ce-are de-mpărţit acolo şi
cu ce-i diferită acum istoria asta cu aurul? Două dintre scene „se
petrec“ înăuntrul minei – dar chiar o fi vorba, la Roşia
Montană, despre mine – şi dacă da şi musai da, despre care
mine? Greu de spus, greu de răspuns.
Teatrul Maghiar de Stat,
Cluj/dramAcum, Bucureşti
Roşia Montană pe linie fizică şi
pe linie politică de Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan,
Andreea Vălean
Traducere de Péter Demény
Regia: Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean
Scenografia: Andu Dumitrescu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Coloana sonoră: Bogdan Burlăcianu
Cu: Loránd Farkas, Csongor
Köllö, András Buzási, Levente Molnár, Csilla Albert, Cristina Toma
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters