OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Foarte Mic
Vitamine de Vera Ion
Regia: Ana Margineanu
Scenografia: Ana Isbasescu
Muzica: Petru Margineanu
Coregrafia: Andreea Duta
Light design, concept video: Lucian Moga
Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Toma Danila, Katia Pascariu, Madalina Ghitescu, Isabela Neamtu, Laurentiu Banescu, Radu Cristian

Spectacolele regizate de Ana Margineanu in ultima vreme demonstreaza fara urma de dubiu apetenta acesteia pentru dramaturgia noua autohtona. Manifesta chiar de la Morti si vii de Stefan Caraman (Teatrul Odeon) sau colajul 89.89... fierbinte dupa ’89 (Teatrul Foarte Mic) pe texte de Petre Barbu, Paul Cilianu, Stefan Caraman si Peca Stefan, optiunea sa se materializeaza in alte montari precum The Sunshine Play de Peca Stefan (Teatrul LUNI de la Green Hours), dar si prin aceea ca face parte din grupul dramAcum.

Vitamine, recenta productie de la Teatrul Foarte Mic, este inca un exemplu. De data aceasta, textul este semnat de Vera Ion, dramaturg debutant si regizor in devenire, membra a aceluiasi grup. De altminteri, piesa chiar face parte din recolta de texte pe care dramAcum o stringe anual si onoreaza increderea acordata generatiei sub 26 de ani. Este un text plin de nerv, cu scene extrem de scurte, secvente aproape. Relativa unitate de loc – majoritatea intimplarilor se petrec in apartamentul familiei S – nu implica nicidecum si unitatea de actiune. Dimpotriva, locul are mai degraba statut de intersectie. Ginduri, atitudini, stari, puncte de vedere, senzatii, aspiratii, idealuri etc. trec unele pe linga altele, se intretaie uneori sau se intilnesc o clipa. Insuficient pentru a cristaliza o baza comuna. Alta decit cea formala – cadrul familiei. Acesta este luat ca atare si pare stabil. O aparenta care nu rezista insa la confruntarea cu nimic altceva decit insasi viata.

Intre monotonia placuta a indatoririlor casnice si atacul aiuritor al mass-media si noilor filozofii/inginerii ale succesului in afaceri, contactul cu realitatea, atentia acordata celuilalt si intelegerea s-au pierdut definitiv. Nu exista veritabile dialoguri si intilniri in casa, intre membrii familiei, nici macar conflicte autentice, ci doar schimburi de replici si o coabitare comoda.
In fond, Tatal si Mama nu mai au in comun decit faptul, neasumat ca atare, ca traiesc, fiecare in felul sau, contradictia profunda intre ceea ce sint/au fost cu adevarat si ceea ce cred/incearca sa devina spre a corespunde modelelor de reusita impuse de o societate ce pretuieste doar aspectele materiale. Rareori se tradeaza prin cuvinte, dar personajele create de cei doi actori transmit cu claritate dihotomia intre esenta si aparenta. Tatal – Gheorghe Visu – a exersat indelung adaptarea la cerintele vremurilor. Isi anuleaza propria personalitate, visurile de tinerete, nesiguranta si timiditatile dintotdeauna. Pina intr-atit, incit ajunge sa-si evalueze copiii doar din perspectiva succesului. In onestitatea sa funciara, munca ramine in continuare calea de urmat, dar e inteleasa acum doar in sensul unei afaceri profitabile.

In incercarea sa de a se convinge ca e fericita si implinita, Mama – Maria Ploae – se consuma intre a-si sustine sotul, a-i impartasi pseudovalorile si a se ingriji de copii, cautind sa tina pasul cu preocuparile lor. Nici macar cind rataceste drumul nu izbuteste sa se (re)gaseasca pe sine. E mai mult un imbold, o curiozitate, o tentatie careia nu-i rezista, dar si nevoia – prost acoperita – de iubire, de pasiune, de traire vie. Se va intoarce insa, fara mari regrete, la o pseudoexistenta convenabila si in parametri bine cunoscuti.
Un scurtcircuit a intrerupt comunicarea normala si face imposibila pina si cea mai fireasca poveste de dragoste. Fiul lor – Toma Danila – nu-si gaseste locul intr-o lume ale carei legi ii sint straine. Artist inclinat spre desen, el nu se poate conforma si nici adera la crezuri lipsite de substanta. Bro se indragosteste sincer de o fata surdo-muta, dar nu stie cum sa procedeze in acord cu sine insusi. Se pierde intre propriile-i sentimente si influentele venite de la cei din jur, in anturajul care demonetizeaza iubirea si desconsidera femeia.

Andreea – Katia Pascariu –, sora lui de 15 ani, traieste din plin virsta adolescentei, in care descoperirea si intelegerea sexualitatii ocupa locul central. Intrebari iscoditoare, indiscretii, comparatii si nelinisti o acapareaza. Se suprapun sentimente de vinovatie si nevoia uriasa de suport si dragoste din partea parintilor. Reactiile si gindurile ei reflecta aceste framintari, dar si lipsa de sprijin si orientare in viata pe care le asteapta/cere, neindeminatic poate, de la cei maturi.
Familia trece astfel printr-o serie de drame, individual traite, desigur, si e incercata de o tragedie – moartea fiului. Pe toate le traverseaza/ocoleste insa orbita de slogane publicitare si dependente consumiste sau in logica minimalizarii si/sau negarii ori apelind la retetarul de solutii al emisiunilor tv de genul Iarta-ma, Surprize... Surprize, Din dragoste. Scenele de show TV aduc cu ele tot arsenalul de iluzii ieftine: stralucirea gaunoasa, fastul si zimbetele false, optimismul deplasat, colegialitatea obligatorie. Isabela Neamtu este intruchiparea perfecta a acestei intregi agitatii cu aer de glamour de sub care razbat insa enervari si invidii, indiferenta si desconsiderare, plictiseala agasata si vedetisme suverane. O secondeaza cu aplomb Laurentiu Banescu si Cristian Radu.

In final, echilibrul se restabileste pe un alt plan al artificialitatii si neautenticului. Totul se termina intr-un happy-end gigantic de tip telenovelistic, si care aboleste simtul moral, caci amantul mamei, star pop-rock, devine logodnicul fiicei, chiar daca are oarecum pe constiinta moartea fiului. Laurentiu Banescu da, credibil, expresie tinarului imbatat de succesul la public, care, in acceptiunea sa, ii da dreptul sa faca orice, sa traiasca oricum, celorlalti revenindu-le datoria de a-l admira.
Nimic din toate acestea nu lipseste din scena. Regizoarea Ana Margineanu construieste un spectacol dens, inteligent orchestrat si foarte atent ritmat. Atmosfera specifica fiecarei scene se instaleaza rapid, dar fara sa nasca vreodata senzatia de precipitare. Daca momentele de dinamism si surescitare au energia corespunzatoare, tot asa, cele de poezie, de melancolie sau incertitudini isi (i)au timpul necesar sa se dezvolte si sa se intregeasca.

Coregrafia Andreei Duta, pantomima, miscarea in slow-motion, lucrul cu obiecte devin limbaj pentru o multitudine de stari. Dar si mijloace subtile de exprimare pentru fata surdo-muta – Madalina Ghitescu – care vorbeste si traieste cu intreg corpul. Priviri, gestica, atitudini sint tot atitea interogatii si descoperiri, bucurii si suferinte, satisfactii si deziluzii.
Ingenios conceput de scenografa Ina Isbasescu, spatiul de joc reda universul familiei, transparenta care, in fapt, nu are nimic de aratat. In pofida deschiderii lui, acesta are potentialul de a induce, insa, si ideea lumilor paralele in care traiesc personajele. Muzica lui Petru Margineanu, light-design-ul si videoproiectiile semnate de Lucian Moga contribuie substantial la valorificarea acestui potential. Pe de alta parte, conceptia scenografica permite cu usurinta schimbarile de cadru impuse de actiune. Adaptari minime si manevre simple transforma apartamentul familiei in cafenea, restaurant McDonald’s sau platou de televiziune.
Finalmente, reglajele fine intre compartimente, raspunsul nuantat al actorilor si al celorlalti creatori dau masura unui lucru de echipa bine conceput si implinit.