OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Singurul teatru „de repertoriu“ din Franţa (împreună cu Théâtre National de Strasbourg, unicele funcţionînd cu actori angajaţi, al căror statut, cel puţin la Comédie, e în palpabila vecinătate a zeităţii) a supravieţuit secolelor făcînd reverenţe lui Molière şi tradiţiei teatrale prin eterna căutare a compromisului ideal cu tendinţele contemporaneităţii, respectîndu-şi condiţia existenţială (montarea marelui repertoriu francez), dar încercînd să nu piardă pasul cu lumea zilei de azi. Iar turneul de cîteva luni bune în estul Europei face parte din aceeaşi strategie de persuasiune în direcţia modernităţii celui mai conservator dintre teatrele continentului.

 

Regizorul bulgar Galin Stoev (la 39 de ani, într-un moment delicat al carierei, între confirmarea ca tînără speranţă şi clasicizarea ca nume inevitabil al teatrului contemporan) e exemplul (a)tipic de artist format în reţeaua diversităţii europene. După studii universitare la Sofia, a trecut prin stagii şi burse la Royal National Theatre (Londra) şi West Yorkshire Playhouse (Leeds), la Academia Internaţională de Teatru de la Bochum şi Akademie Schloss Solitude (Stuttgart), a predat la Londra, Manchester, Ljubljana şi Sofia, l-a cunoscut pe dramaturgul rus Ivan Viripaiev la Berlin şi i-a montat piesa Geneza Nr.2 la Bruxelles. După care a fost „încercat“ de Comedia Franceză, întîi la Théâtre du Vieux-Colombier, cu La Festa lui Spiro Scimone; odată proba trecută cu bine, a primit scena-studio pentru O dulce răzbunare şi alte scheciuri de Hanoch Levin, pentru ca, în decembrie, să fie programată premiera Iluziei comice de Corneille, la Sala Richelieu, scena mare de la Comédie-Française. Şi nu sînt mulţi regizori, nici chiar francezi de souche, care să fi lucrat trei spectacole într-un an şi jumătate în această prestigioasă instituţie – unii şi-au frînt gîtul de la prima încercare (nu mai departe de anul trecut, acest lucru i s-a întîmplat lituanianului Oskaras Korsunovas, cu Îmblînzirea scorpiei).

 

La Festa e un text al artistului italian Spiro Scimone (prezent, acum, cu două spectacole în Festivalul Toamnei pariziene, în amîndouă, şi ca interpret), colaborator, ca actor, al lui Giuseppe Tornatore şi coautor al filmului Due amici, (Leul de Aur la Veneţia 2002, pentru debut). E ceea ce s-ar numi o piesă de relaţie, în care conflictul nu iese, propriu-zis, la lumină, totul consumîndu-se în absurdul comunicaţional al trioului scenic – mama, tata şi fiul. E o jumătate de zi din viaţa unei familii ai cărei membri se iubesc, deşi nu se mai suportă (nici pe ei înşişi, nici pe celălalt) – sau se suportă, deşi nu se mai iubesc. Casa în care trăiesc are încăperi – baia, bucătăria – cu pereţi de sticlă, proiecţie exterioară a extremei intimităţi în care trăiesc, supraveghindu-se permanent fără ca, practic, să se mai vadă. „Festa“ din titlu e aniversarea căsătoriei părinţilor, pe care doar mama (Catherine Hiegel, actriţă cu o plastică a corpului şi a vocii memorabilă) ţine s-o sărbătorească, subiect ce apare accidental în curgerea falsului dialog, aproape ionescian, cu care mama încearcă să întreţină fantasma unor legături umane. Tatăl umblă brambura după băutură şi jocuri de noroc, şi fiul aşijderea, doar că în cazul lui e vorba despre femei. Combinaţia între corpul supradimensionat al lui Serge Bagdassarian (fiul) şi mişcările lui stîngace dă impresia unui bebeluş de proporţii masive, un copil care încă n-a crescut, iar cînd rămîne singur acasă, cîntă Guarda che luna a lui Marino Marini. Stoev crede în ideea regizorului invizibil, al cărui rol e să calculeze mecanica naturalului pe scenă, iar asta în La Festa îi reuşeşte cu totul. Aberaţia schimburilor de replici provoacă adeseori rîsul, dar tragismul acestei descompuneri umane e infinit, de oriunde l-ai privi.

 

Preţioasele ridicole, în schimb, nu au avut neapărat de cîştigat din întîlnirea cu britanicul Dan Jemmett – spectacolul e mai degrabă un erzaţ de Molière care nu solicită excesiv intelectul. Ideea aducerii la zi a situaţiei şi a contextului e deşteaptă: cele două domnişoare, Cathos (Catherine Ferran) şi Magdelon (aceeaşi Catherine Hiegel din La Festa), nu mai sînt de mult tinere, dar, nu-i aşa?, tinereţea e o stare de spirit în plină epocă de glamour şaizecist în care sînt delocalizate, tema centrală devenind iluziile şi setea de absolut sentimental, alimentate de curentele modei, ale perioadei. Tot ceea ce se găseşte în afara firului dramatic central – cele două „mondene“, care se vor curtate şi scuipă la cuvîntul „măritiş“ îşi resping, spre groaza tatălui, pretendenţii prea direcţi, care se întorc să se răzbune, sub chipul unor personaje foarte „branşate“, deconspirate apoi ca fiind slugi impostoare, pentru ca „preţioasele“ să aprecieze în sfîrşit bunele intenţii cade la montajul lui Jemmett, iar ceea ce rămîne e asezonat cu muzica zilei, costume cu sclipici, cutii magice (combinaţie între vitrinele marilor magazine şi cabinele lor de probă) din care apar eroii şi un joc hiperexteriorizat. Singura şi marea problemă e că totul, începînd cu cheia de joc, se epuizează din primele cinci minute, restul fiind variaţiuni, consecvente cu ele însele, ce-i drept, ale temei deja „servite“.