OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Toma Caragiu“, Ploiesti – Hamlet in love. Regia: Cristian Juncu. Scenografia: Stefan Caragiu. Interpreteaza: Claudiu Istodor (Bogdan), Ioan Coman (Anghel), Ada Simionica (Veve), Alexandru Pandele (Mosul), Raluca Zamfirescu (Baba), Oxana Moravec (Zamfira), Eduard Parapancea (Gigel), George Angelescu (Costel).

Scriam de curind ca institutiile de spectacole din preajma Capitalei sint supuse unei traume care priveste si psihologia colectiva a receptorului, dar si o anume pacatoasa optiune estetic-electiva a producatorului. Notam, de asemenea, ca Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti face, cel putin cu un anume fel de ritmicitate, exceptie. Statutul sau de complex de productie ii faciliteaza, totusi, numarul reusitelor: in afara sectiei „de drama“, mai e posesorul sectiei de revista, unul dintre cele trei capete de afis ale spectacolului romanesc de gen, dar si al unei sectii de papusi redutabile. Cea dintii, in mod curios, straluceste rar, dar apasat. Personal, in ultimii ani, am considerat remarcabile spectacolele semnate de Alexander Hausvater si Bogdan Voicu. Nu e vorba, reusitele au fost contrabalansate de suficiente rebuturi. Doar ca, vorba celebrului dicton, „a o-ntoarce ca la Ploiesti“ e o specialitate a teatrului din localitatea cu acelasi nume, poate si a directorului general Lucian Sabados care isi are asigurat locul in cartea de aur a miscarii teatrale ploiestene, prin repararea, in conditii greu imaginabile in ziua de astazi, sediului, prin girarea reusitelor de care vorbeam (ma rog, si a esecurilor…), infiintarea unei sucursale studio in plin Han cu Tei (cred ca e singurul teatru din afara Bucurestiului cu un al doilea sediu nu doar in Bucuresti, dar si ultracentral!) s.a.

Ei bine, flerul lui Sabados a adus un al treilea loz cistigator Teatrului „Toma Caragiu“, in persoana dramaturgului si regizorului Cristian Juncu. E probabil ca Juncu sa fie cea mai interesanta revelatie dramaturgica a inceputului de mileniu, in sensul maturitatii stilistice si coerentei conceptuale, asigurate continuu de un excelent simt al umorului. Cu doua texte principial postmoderne (daca vreti, mai optzecist, astfel privind lucrurile, decit insusi „seniorul“ Visniec), Cristian Juncu a luat Marele Premiu la Concursul de Dramaturgie „Camil Petrescu“ in 1999 si 2001 (laureatele se cheama Actorul si Ciupercutze).

Ca regizor, Juncu e, trebuie spus, mai „cuminte“ decit dramaturgul. Primul succes real si pe deplin meritat (incununat si cu Marele Premiu la festivalul de anul trecut de la Piatra Neamt) pe care i l-am urmarit a fost spectacolul Bekkanko, produs de Teatrul din Botosani. La Ploiesti, dupa Leonce si Lena, a urmat succesul burghez de care am scris acum vreun an, Conversatie dupa inmormintare, dupa Yasmina Reza, spectacol placut, fara probleme pentru sinapse. Ei bine, de data aceasta, textul ales spre montare a fost propriu – Actorul –, generind spectacolul Hamlet in love. Farsa postmoderna de o teribila ingeniozitate si deplina stapinire a instrumentelor, care pot oricind genera haloimasul, dar il evita zglobiu, de fiecare data, Hamlet in love e o demonstratie de virtuozitate, facuta de un om realmente cultivat si proprietar al unei ironii de cea mai buna calitate. Nu am apelat gratuit la notiunea de farsa, pentru ca trama horror va fi continuu minata de rezolvari pseudo-onirice hazlii, ajungind, pina la urma, la un produs rafinat, de posibil larg consum. Paradoxal, dar real!

Puiu si Bebe, adica Bogdan si Veve (alias Claudiu Istodor si Ada Simionica) fac amor cu mici ghidusii sado-maso in spatele patului enorm care anunta eventuale visuri „xxx“. Ele vor urma. Daca produse onirice sint sau o suita de realitati contigue a caror motivatie pur si simplu nu conteaza. Intrucit ceea ce conteaza sint conventia si jocul de esenta livresca. Caci: dupa sexul intens si somnul dens, cei doi se trezesc legati intr-un subsol, la dispozitia lui Anghel, cel costumat in Hamlet, sadic si el, dar rafinat in inginerii situationale. Ca orice text (dramaturgic, scenic etc.) postmodern care se respecta, si Hamlet in love exista cu pretentia totalitatii. El e „comestibil“ din orice punct de logica a receptarii si, in acelasi timp, isi jaloneaza, peste scene si siruri de replici, cheile de decodare. Spectacolul are un regim circular: prima si ultima scena sint ale dormitorului, a carui justificare e patul enorm si doar a carui icoana se schimba: initial e bluza lui Hamlet, final – sacul de box. Cine e barbatul lui Veve, Bogdan – Puiu (actor care tot rateaza interviuri de angajare) sau Anghel – Angel radios de cartier violent, care a vazut prea multe filme americane, ca toata lumea, de altfel? Oricum ar fi, cultura se dovedeste un bun conductor sexual, dar si criminal, iar Shakespeare, un olisbos de anvergura. Barbatii se excita doar mergind sa vada Hamlet (Anghel) sau dind replici din Hamlet (Bogdan). Doar Veve vrea sex si cizme, chiar daca nu e clara finalitatea lor – Motanul incaltat sau Jurnalul pantofiorului rosu?

Exercitiul de criminalitate sadica al lui Anghel si al grupului sau asimileaza o serie de locuri comune ale momentului in artele de consum, in special in cinematografie, dar si dinspre teatrul expozitiv al variilor tendinte criminale pe care, personal, l-as numi neorealism patologic (cazuri patologice parindu-mi-se efectiv promotorii genului). Finalitatea nu are nimic nici cu socio-analiza, nici cu psihologia crimei, nici cu tapetarea peretilor cu singe. Din contra, pariul este unul evident livresc, al ingeniozitatii ludice. Fiecare gest definitiv e oprit la vreme, in favoarea minarii sale prin umor sau ironie, in favoarea relaxarii spectatorului si a capacitatii vesele de a continua jocul. Veve si Puiu sint agresati si nu prea, prietenul de copilarie al lui Bogdan, declarat ucis, se dovedeste a fi un cap de dinozaur, Zamfira (Oxana Moravec) (numele au ele insele trimiteri ironice) mai da din cind in cind prin scena, facind reclama sapunului „Love“, vorbind despre „dragostea la primul contact“, despre posibilitatea produsului de a „spala creierul“ sau despre autoflagelarea „pielii de la bunica, pentru ca merit!“. Efectul comic e eclatant, si acesta este doar unul dintre numeroasele instrumente ale lui Juncu. Baba (Raluca Zamfirescu) bombanitoare, dracuind neobosit golanii, se adauga cu nu mai putin efect. La fel si pustii, dar si „raketii“, scutieri ai lui Anghel-Hamlet.

De alta natura, dar proprietate a aceluiasi inventar, trimiterile la Cehov si sud-americani, la Blaga si Cichindeal (de ce nu?), totul cu un umor bine gindit in sinusoida intensitatilor. Sa mai notam citeva chei: posibila maltratare a lui Bogdan-Puiu e anuntata de Anghel prin maltratarea cu bormasina a puiului congelat; Anghel-justitiarul implacabil mimeaza Pink Floyd in concert cu Blind-man; instrumentele de persuasiune vin de acolo de unde vine si excitatia sexuala, din Shakeapeare, precum povestea Mosului, dupa Regele Lear. Pe masura ce spectacolul se apropie de final (trec foarte usor cele doua ceasuri fara un sfert), strategia accentuarii efectelor comice creste progresiv. Veve pleaca cu Anghel, mai din amor, mai din santaj, nici o cheie nu se mai potriveste la lanturile lui Bogdan, mai tirziu o partida de box in masa se termina cu un KO general. Cine e de vina? Actorii si publicul, va sugera Bogdan, aratind spre multimea de ochi care tine sa vada oroarea. E momentul de patetism al spectacolului, de buna calitate fiindca scurt si minat imediat. Cu cadavrul lui Veve in brate, Bogdan-madona tine o tirada care ar putea deturna totul catre poetic, catre morala cu priza la public. Doar ca, la reaprinderea luminii, in patul imens, cuplul e bine sanatos, numai ca acum Anghel e partenerul lui Veve, iar Bogdan va sosi in costumul lui Hamlet. Ati avut vreme sa extrageti batistele din posete? Inutil. Aici nu e telenovela. Nici manual de etica. E teatru pur si simplu, cu pariu pe conventia relaxarii inteligente.
Montarea lui Cristian Juncu e atit de aplicata pe detaliu, incit speculatia critica mai poate inca dura. De retinut neaparat si comentariul muzical gindit cu riguroasa motivatie, tot de catre regizor. Cum cea mai buna continuare ar fi prezenta la spectacol, nu inchei fara a nota scenografia in fericita consonanta cu ideea regizorala a lui Stefan Caragiu. Pe de alta parte, Claudiu Istodor realizeaza unul dintre cele mai bune roluri in care l-am urmarit. Cit despre Ada Simionica si Ioan Coman, in primul rind, caci la inceput de cariera, sperantele se confirma cu evidenta.