OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul dramatic Arad. Chacun sa poubelle (Fiecare cu pubela sa), un spectacol de Liana Didilescu. In distributie: Bogdan Costea, Costin Gavaza, Calin Stanciu, Alexandru Bairactaru.

Festival International de Théatre Francophone – AMIFRAN 2000


Parléz-vous français? Mais biensur, evident, doara sintem de ginta latina si noi, din acelasi trunchi, chiar daca printre ramurile noastre au mai plesnit si muguri in forme chirilice. Insa oricit ar „bizii“ acestea (tremurind precum un viezure pe varza...), noi tot francofoni sintem, asta am simtit-o din plin in timpul celor sase zile ale recent incheiatului festival international de teatru (al elevilor) de la Arad. Au misunat pe-acolo, intr-un perimetru destul de riguros trasat – sala mare a teatrului dramatic, hotel, camin si atelierele de la liceul „Moise Nicoara“ – sute de adolescenti, unii francofoni sadea, altii doar simpatizanti, veniti din numeroase tari (Franta, Belgia, Italia, Rusia, Austria, Iugoslavia, Cehia etc.), plus cei din orasele de notre patrie. Trebuie s-o spun de la bun inceput ca acesti mici devoratori de teatru rostit in limba franceza au incaput pe miinile unui organizator abil, mereu stapin pe situatie, numit Florin Didilescu, incit nimeni nu i-a scapat... printre degete.
Festivalul s-a deschis, insa, cu un spectacol oferit pustimii francofone de catre profesionistii teatrului dramatic (evident, in limba franceza) realizat de Liana Didilescu (nu e o simpla coincidenta de nume), studenta, inca, la regie, anul IV, la Bucuresti, si care afirma, fara ezitari, ca singurul ei mentor este Alexa Visarion. Foarte frumos din partea ei, dar sa revin la pubela noastra, apropo de titlul spectacolului Fiecare cu pubela sa. Zau ca-mi place cum suna. Si mi-ar fi placut si mai mult (asta dintr-o perversa pornire) sa se fi numit pubela noastra cea de toate zilele. Dar alta era intentia tinerei regizoare si, biensur, pe scena se intimpla cu totul altceva decit iti imaginezi imediat ce ai citit afisul.

O mai veche obsesie a Lianei (atit de tinara si cu obsesii?) pe care o putem numi mai „prozaic“ tema, este conditia actorului. In societate, biensur. Generoasa „obsesie“ cu multiple fatete, plina de lumini si umbre, de poezie si gunoaie, de explozive reusite, impliniri sclipitoare si bubuitoare esecuri, cu suparatoare indoieli si nelinisti... E actorul un artist ori doar un meserias, iata intrebarea. Nelinistita (si tinara) este si Liana Didilescu, doar ca la ea ele (nelinistile) devin creatoare, de aceea are ea nevoie de scena, pentru a scapa de ele (nelinistile) concepind spectacole si scenarii. In cazul celui vizionat, cuvintele s-au nascut (dupa cum marturiseste regizoarea) astfel: i-a urcat pe actori pe scena, a sugerat situatii, apoi i-a lasat sa rosteasca replici dupa propria inspiratie (un soi de improvizatii pe tema data), iar apoi a facut o selectie. Tema Lianei este existenta actorului in scena inainte de a aparea cuvintul. Pina cind cuvintul devine necesar. Iar pina atunci primeaza gestul, miscarea, pantomima (à la Marceau). Iar cind se isca momentele de criza (ah, nu economica, oh, asta-i una vesnica, pour toujours!) ale spectacolului, ghiciti la cine se apeleaza? Biensur, tot la père Shakespeare, la 3 monoloage (trei este o cifra stanislavskiana!), doua din Lear plus celebrul monolog din Hamlet despre actori. Cei trei actori plus „Dumnezeul“ lor, cind ocrotitor, cind nepasator, se misca plastic printre luminile (ingenioase) si umbrele scenei, incremenesc expresiv, cinta, se bilbiie, rostesc convingator frinturi de replici ori monoloage, straduindu-se (nu fara talent) a descifra in fata publicului o „criptograma“ pe care ei insisi, indrumati de regizoare, au gindit-o. Spectacolul merita a fi „tradus“ si pe romaneste, pentru a beneficia de el si cei cu o ureche mai putin francofona.

Festivalul elevilor a fost un regal! Dincolo de toate stingaciile scenice, de inadvertentele iscate de-o simplista gindire regizorala ori de discrepanta dintre alegerea repertoriala (aici elevii n-au vine) si capacitatile actoricesti ale interpretilor, extraordinara bucurie de a juca, de a urca pe scena fara inhibitii si aplauzele de-o dezarmanta sinceritate oferite colegilor concurenti m-au impresionat inoculindu-mi o doza de optimism. Iertata sa-mi fie starea euforica in care pot fi banuit ca am plonjat, dar eu ma entuziasmez ori de cite ori vad adolescenti care fac si altceva, nu doar se holbeaza la „gagici de cartier“ urcate golase pe scena (ori pe micutul ecran) si cintind (?) despre cum se freaca ele de nisipul fierbinte de la mare, fara mama, fara tata... Si-acum sa spicuiesc din impresiile elevilor despre spectacolele vazute: „o piesa simpla, plina de emotie, un spectacol excelent...“, „...o piesa oribila, totul era dezordonat...“, „...am apreciat fetele...“, „...a fost amuzant si s-a vorbit o franceza impecabila...“, „...istoria a fost interesanta si ideea originala...“, „...i-am adorat pe actori...“, „...am iubit piesa dar cred c-a fost putin obositor si aproape ca se putea dormi...“, „...a fost o reusita, atit jocul actorilor cit si muzica si decorul...“ etc. etc. Am simtit o adevarata mindrie nationala „constatind“ nivelul artistic ridicat al trupelor de elevi francofoni venite din cele mai diverse orase si orasele ale patriei. Repertorii bine alese (scenarii ingenios gindite) si, in general, profesorii regizori francofoni s-au straduit a gasi rezolvari scenice pe masura posibilitatilor tinerilor interpreti. Am remarcat trupa de la Baia Mare dirijata cu concrete aptitudini teatrale de Nicu Weis (sobru, serios, profesionist, atent la amanunte), cea din Bucuresti condusa de Beatrice Moraru (poezie, nostalgie, terapie-n grup cu tehnici cinematografice), echipa clujeana a Lilianei Somfalean care „creste“ de la un an la altul si care a avut curajul de a monta Ghelderode (ritm, culoare, gaselnite scenice), trupa din Bistrita ocrotita de Camelia Toma (profesoara, scenarista, regizoare) care e benefic influentata de existenta festivalului Altfest, chiar si echipa din Dej, condusa de Ligia Clinciu si Olimpia Buhatel, echipa aflata prima oara in festival cu un Ubu plin de dinamism si aluzii la contemporaneitate. Formatia de teatru francofona, biensur, din Huedin e condusa de multi ani de catre prozatorul si profesorul Alexandru Jurcan secundat (cu discretie) de Doru Ioan Rus.

Spectacolul lor, Filmare disperata, o parodie (si) a reclamelor pe care le tot vedem, vrem nu vrem, la televizor (si nu numai), a socat pe unii pudibonzi (si pudiboande), provocind pe „cinstite obraze conservatoare acneea unei iritari“ (l-am citat pe prietenul Doru Mares fara sa-i cer permisiunea, biensur), prin scenele in care elevele francofone aveau gesturi oarecum prea libere si prea golase, dar i-a mai suparat pe unii si pentru ca la rampa au aparut doua babe imbracate ca-n Muntii Apuseni si care nu stiau cum sa zica pe franceza tucu-va! In schimb, elevii spectatori francofoni au reactionat prompt, fluierind, dind din picioare si aplaudind frenetic.
Cred ca n-ar fi rau ca in urmatoarele editii sa se renunte la juriu si la incercarea de a stabili ierarhii. Parerea mea.