OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toate statisticile sociale ale ultimilor ani au indicat drept poluri ale saraciei doua judete de pe harta Moldovei: Vaslui si Botosani. intr-unul din ele, Botosani, o mina de artisti impreuna cu autoritatile locale se ambitioneaza sa faca teatru pentru o comunitate ai carei membri, pusi in situatia sa aleaga intre un bilet la spectacol si o piine, siliti de bugetul familial, aleg piinea. „Piine si teatru“ – deviza celebrei trupe americane a lui Peter Schumann din anii ’70 (stiu ca e „Bread and Puppet“!) – capata aici sensuri existentiale.
130.000 de locuitori isi duc traiul in Botosani. Majoritatea, cu greu. Multi dintre ei au luat calea Europei in cautarea unei piini mai albe decit cea de acasa. Rata somajului e devastatoare, mult mai grava decit este prezentata in mod oficial

Multi tineri, o trupa motivata
intr-un asemenea context urban functioneaza Teatrul „Mihai Eminescu“. Ca tot intelectualul tranzitiei in criza de timp, am asezat adesea invitatiile botosanenilor cam la coada listei in agenda personala. Dar de citeva ori m-am dus totusi sa-i vad. Uneori, mi-a parut rau. Alteori, m-am bucurat ca intr-un oras si intr-o institutie ca acestea, pe care le percepem mai ales prin prisma propriilor prejudecati, evident, nu in favoarea lor, am avut ocazia sa vad si productii de calitate. A fost, in anii din urma, Hamlet, un spectacol pe nedrept trecut cu vederea de critica. Au mai fost, la fel de bine, insemnarile unui nebun, Un veac de singuratate. Dintre cele pe care nu le-as recomanda nici dusmanilor mei e A douasprezecea noapte, dar rateuri se petrec si la case mai mari, asa ca...

Trupa de la Botosani e una foarte motivata. Sint multi tineri, pe unii tara i-a mai vazut prin reclame (noroc de clipurile astea publicitare, ca-si sporesc vizibilitatea si actorii din afara Bucurestiului!). isi fac meseria cu pasiune, n-au devenit, precum multi altii, chipurile mai pragmatici, „functionari teatrali“. Ce-au invatat ei in facultate completeaza prin intilniri periodice cu conferentiari de la Bucuresti si Iasi, intr-un soi de ateliere profesionale, care-i mentin conectati la pulsul noutatilor din „meserie“. Anul trecut, dupa Ivan Turbinca, montare premiata la FestCo, la Festivalul de Comedie de la Galati si invitata acum la Trabzon, in Turcia, Daniel Badale, un actor straniu, genul „antistar“, dar foarte talentat si pasionat de scena pina la exagerare, a fost preluat in trupa de la Teatrul National din Bucuresti.

Unul dintre regizorii care lucreaza foarte bine cu botosanenii si caruia i se datoreaza multe reusite ale acestora e Ion Sapdaru. Da, e cel cu Premiul Gopo. Sapdaru se pricepe sa stirneasca acea energie creativa atit de necesara in orice nou proiect, sa mobilizeze si sa inchege o echipa. E o aptitudine in lipsa careia nu poti fi un regizor bun, nu poti deveni o calauza, nici pentru actori, nici pentru privitori. Acum a ales Suflete moarte dupa N.V. Gogol, un proiect complex, dificil, deci incitant. Artist complet cum il stim, Sapdaru a facut si traducerea, si adaptarea, si regia. intreprindere laborioasa, translatarea unui roman in registru dramatic nu l-a intimidat pe realizator, care a gasit un format viabil de scenarizare a scrierii gogoliene. Adaptarea e o suita de secvente, de tipul celor cinematografice, experienta filmica a lui Ion Sapdaru o fi avut si ea contributia ei, o suita care prezinta teatral povestea lui Cicikov, cumparatorul de suflete moarte. E drept ca, de la un punct incolo, repetitivitatea pomenita imprima o senzatie de déjà-vu, de previzibil, risipita insa de jocul actoricesc si de dinamica reprezentatiei. Nu numai dramatizarea apeleaza la tipicuri ce tin de cea de-a saptea arta.

„Sufletul rus“– lirism, metafizica, spirit risipitor si asprime
Regizorul utilizeaza cu succes tehnici precum flash-back-urile, jocurile de umbre, zoom-ul, concentrarea atentiei pe expresia actorilor, punerea in scena fiind un amestec echilibrat de text si vizualitate. E o montare de atmosfera, in care coloana sonora si eclerajul isi aduc contributia la refacerea tabloului de epoca din background. Atmosfera are in ea si fiorul a ceea ce ar putea defini „sufletul rus“, intr-un crochiu care surprinde mixajul straniu, dar atragator, de lirism, metafizica, spirit risipitor si asprime.
Spectacolul lui Ion Sapdaru este extrem de generos pentru actorii botosaneni. Fiecare are asigurata o partitura consistenta, care ii permite sa-si puna in evidenta calitatile artistice.

Toata lumea (Dumitru Paunescu, Gh. Frunza, Cezar Amitroaei, Bogdan Horga, Traian Andrii, Eduard Sandu, Volin Costin, Gina Patrascu, Bogdan Muncaciu, Mihai Dontu, Florin Aionitoaei, Sorin Ciofu, Dana Bucataru, Lenus Risca, Andreea Motcu, Narcisa Vornicu, Lorena Chiributa, Ciprian Tabacaru, Florita Tugui, Ioan Apostoliu, Eduard Sandu, Gh. Gradinaru, Florin Trincu) se descurca cu brio, iar unii o fac chiar cu sclipire. Octavian Jighirgiu (Cicikov) e un dozaj de individ alunecos, malefic, care nu ezita sa dea curs ideii ca „banul e ochiul dracului“, arivismul sau transgresind epocile si potrivindu-se foarte bine si pentru zilele noastre. Ceea ce face ca propunerea sa fie si mai bine prizata de public. intr-un admirabil rol de compozitie se decupeaza prestatia lui Marius Rogojinski (Pliuskin); actorul stie cum sa-si modeleze personajul, sa aseze substanta interpretativa pe osatura dramatica, rezultatul fiind o portretizare care se individualizeaza prin ea insasi.

Sub raport scenografic, decorurile lui Mihai Pastramagiu compartimenteaza arealul de joc pe adincime, sugerind planuri succesive, folosite cu efect estetic. Finalul e emotionant, gratie fondului sonor si imaginii cu catedrala Vasilii Blajenii, proiectata initial pe fundalul pictat, apoi pe spatele „sufletelor moarte“. E o provocare pe tema „cit valoreaza sufletul unui om“? Oare, chiar, cit valoreaza?