Pot să spun, astfel, că o lună şi jumătate pentru două
spectacole însumînd mai bine de două ore, pe texte deloc uşoare, aparţinînd
panteonului dramaturgiei internaţionale, presupune un ritm extrem de
profesionist. E pentru prima dată cînd V.I. Frunză asociază Cîntăreaţa… şi
Lecţia, în formula de la Théâtre de la Huchette din Paris, deşi Lecţia a mai
pus-o în scenă, în 2002, la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely“ din Timişoara (cu
trei actori extraordinari, Andrea Tokáy, Attila Balázs şi Etelka Magyari).
Regizorul are şi alte „antecedente“ ionesciene, cu un tulburător Scaunele la
Teatrul German de Stat din Timişoara, în care Ildiko Járcsek-Zamfirescu era
impecabilă, sau cu un Regele moare la fostul Theatrum Mundi (actualul
Metropolis) din Bucureşti, unde colabora din nou (după etapa lor comună de la
Cluj) cu Marius Bodochi, iar Florinei Cercel îi oferea o partitură rară, în
Marguerite regina.
Această paranteză – cu spectacole ce nu mai sînt, de ceva
vreme, în repertoriile teatrelor producătoare – trimite, de fapt, la
consecvenţa cu care Victor Ioan Frunză şi-a urmărit, pînă acum, proiectul
artistic personal al unei integrale Ionesco, cu reglaje şi aduceri la zi
operate din mers. Şi ar mai trebui spus că, în toate aceste montări – ca, aş
zice, în toate creaţiile lui Frunză –, scenograful (Adriana Grand) nu e vioara
secundă acompaniind viziunea regizorală totalizantă, ci coautor în parte egală
a spectacolului.
Cîntăreaţa cheală („inaugurată“ de genul BBC de program
video cu „lecţia de limbă engleză“ – un fragment din chiar textul piesei) e
plasată într-un decor cu clare trimiteri la imaginarul britanic: şemineul
despre care ştim din caietul-program că e „stil York“, drapelul ridicat şi
coborît de servitoarea Mary (Bogdan Cotleţ în travesti), interiorul comod, cu
pisică şi cîine (de butaforie), ceasuri şi pendule la fel de ireale. Totul
trimite la o existenţă factice, culminînd cu perucile în culori stridente ale
doamnelor Smith (Virginia Mirea) şi Martin (Mirela Zeţa), supremul semn de
viaţă într-un set de relaţii de cuplu în care oricare dintre ei ar putea fi
foarte bine înlocuit de o placă de patefon, fără să se simtă diferenţa. Lucru
evident cînd Pompierul (Dragoş Huluba, de un comic propunîndu-şi seriozitatea),
devenit personajul cel mai interesant al spectacolului, repetă istoria
alambicată pe care începuse s-o zică, în ritm alert şi mecanic (e, totuşi,
incapabil s-o ducă pînă la sfîrşit). În domnul Smith, Florin Dobrovici îşi
rosteşte replicile cu seninătate realistă, faţă cu o doamnă Smith – Virginia
Mirea ca un tăvălug, cu voce isterică şi apăsată, accentuînd cuvintele în
absenţa sensului lor, ce calcă totul în picioare (iar motivul se repetă în
cazul cuplului Martin – Mirela Zeţa şi George Costin). Faimosul text curge,
actorii se achită de sarcină cît se poate de corect, unele intervenţii sînt
comice, pisica are un rol important. Dar replicile îşi pierd polisemantismul şi
savoarea, iar culoarea şi amestecul trashy de stiluri nu reuşesc să domolească
banalul.
Sacrificiul pe altarul cunoaşterii
Lui George Costin, cu care a colaborat la Baia Mare (în
Caligula, după Camus, Costin făcînd un rol cu greutate), Victor Ioan Frunză îi
dă votul de încredere pentru rolul Profesorului din Lecţia, în tandem cu
Andreea Samson (cît se poate de stăpînă pe frivolitatea personajului) şi
reluînd tema travestiului pentru servitoarea Marie (Bogdan Cotleţ).
Caietul-program, în acest caz, e, cumva, înşelător: despre Lecţia, regizorul
spune că e „povestea inventată din grădina secretă a fiecăruia“, cu un copil
inocent-stupid ce trebuie să-şi jertfească inocenţa ca să devină un iniţiat,
contrazicînd, astfel, cam tot ce înseamnă lectură consacrată a piesei, ideea
relaţiei de autoritate profesor-elev, sexual-castratoare, şi a educaţiei
tradiţionale, care-l ucide, în efigie, pe învăţăcel. Conceptul de spectacol îi
lasă, aşadar, lui Costin spaţiu de manevră pentru construcţia unui personaj
tragic-grandios, instrument uman al Cunoaşterii, care operează independent de
el însuşi, personaj faustic mai mult decît vampiric. În Lecţia, atmosfera
alternează între instrumentele elementare ale Elevei (caiet, riglă, penar,
creion) şi tehnologia avansată a Profesorului (imagini proiectate etc.), totul,
într-o dezordine controlată a scenografiei. Dar Ceci n’est pas une pipe, iar
cuvîntul „cuţit“ nu taie prin simpla asumare a forţei lui semantice – „filmul“
e cu totul altul.
Proiectul ionescian al lui Victor Ioan Frunză revine,
astfel, la etapa tatonărilor nu mereu împlinite.
Teatrul de Comedie, Bucureşti
Cîntăreaţa cheală/ Lecţia
de Eugène Ionesco
În româneşte de Vlad Russo şi Vlad Zografi
Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Cu: Virginia Mirea, Florin Dobrovici,
Mirela Zeţa, George Costin, Dragoş
uluba, Bogdan Cotleţ, Andreea Samson
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters