OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iosif NAGHIU
Grup de orbi intr-o sala de cinema. Teatru
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Editura Coresi, Bucuresti, 2000, 96 p., f.p.


„Daca viata devine o cusca, te refugiezi intr-un vis. Dar ce te faci daca si visul devine o cusca?“ Desi asociat acestei ipoteze deloc relaxante, starea de visare, pliata pe multiple situatii, reprezinta modalitatea predilecta de raportare a personajelor lui Iosif Naghiu la tot ce le inconjoara. Mai mult decit atit, le alimenteaza constant nevoia crearii unui cadru iluzoric, ipostaziat diferit, in functie de abilitati si predispozitii. Imaginarul (fie ca este vorba de proiectia livrescului, de spatiul virtual al Internetului sau de ecranul salii de cinema) este datul constitutiv al jocului acestor personaje, inteles ca forma de salvare sau limitare. Pentru ca ceea ce le apropie, conferindu-le o anumita coerenta, este un tip de existenta situat la limita dintre tragic si absurd, dintre imaginar si real, dintre fragment de poveste si scenariu de viata. Suprapunerea acestor coordonate reprezinta formula compozitionala de baza a volumului, cuprinzind fragmente de proza si scurte scrieri dramatice. Secventele surprinse cinematografic, alternind dispunerea amanuntita a detaliilor cu viziunea de ansamblu, intr-un puzzle ingenios asamblat, propun interesante treceri de la registrul grav la sarcasm si derizoriu.

Cea mai sugestiva imagine este cea a grupului de orbi, „condotieri ai esecului“, asezati aleatoriu intr-o sala de cinema (impact maxim al alteritatii si cinismului) implorind ajutorul unui Dumnezeu, redus si el la orbire: „Dumnezeu este orb si surd... Surdo-mut...“ Miscarile bruste, debusolate, schiteaza sumar profilul acestor personaje ambigue, ce inainteaza mecanic, aproape halucinant, cautindu-si cu disperare locurile. Le individualizeaza, apropiindu-le in acelasi timp, acuratetea olfactiva, mirosurile fiind nuantate minutios: mirosul de asteptare, mirosul de sinceritate. Povestea de iubire a orbului care si-a pierdut oarba are ca fundal aceasta fascinanta alchimie a mirosurilor, valorizind o psihologie doar aparent rudimentara.
Grupurile initial transant delimitate (cei orbi/cei ce vad) ajung in final sa se confunde, pe fundalul unui ecran ce-si proiecteaza continuu personajele virtuale. Insertia fictiunii, actualizata la diferite nivele, constituie o caracteristica dominanta, evidenta in momentul identificarii cu eroi de cinema sau personaje din carti. Aceasta „intruziune livresca“ suspenda temporar granita dintre realitate si fictiune.

Personajele volumului converg spre definirea unui absurd ingenios dozat, pliat pe situatii stranii, aparent lipsite de semnificatii. Personajul din Campionul, nereusind sa devina scriitor, recurge la un truc inventiv, menit a-i stimula imaginatia: arunca cu o abilitate extraordinara ghemotoacele manuscriselor in cosul de gunoi: „tot aruncind mizgalelile mele stupide, am ajuns campion al aruncarii la cos“. Aceasta indeletnicire devine pentru performer un adevarat ritual spectacular. Aventura se incheie cu un ultim exercitiu de virtuozitate, accentuind derizoriul: aruncarea la cos a propriei morti, pe o scena transformata intr-un imens tomberon. Aceeasi sugestie a esecului contaminant apare si in tentativa de a comunica cu divinul: „Dumnezeu nu mai raspunde, a inchis telefonul“, intr-un spatiu vidat de obiecte si sens. Golul reprezinta, paradoxal, fundalul acestui cadru, fie ca este vorba de elemente banale („golul din lingura“), fie ca devine cauza unei nelinisti permanentizate.
Figuratia acestor personaje, intr-un fel depasite de realitate prin multiplicarea fictionalului in diverse ipostaze, se incheie, sugestiv, in sala de cinema. Jocul de pe ecran – proiectie a ludicului virtual – devine in final jocul hazardului.