OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Odeon – Genocid sau Ficatul meu e fara rost de Werner Schwab. Regia: Sorin Militaru. Decorul: Horatiu Mihaiu. Costumele: Alina Herescu. Muzica: Cristian Tarnovetchi. Cu: Coca Bloos, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Liviu Timus, Gabriel Pintilei, Ana-Maria Moldovan, Paula Niculita.

Ceea ce face posibil raportul de substitutie intre termenii ineditului joc semantic din titlu este raportarea lor la degradarea umana, perceputa fizic. Aceasta involutie, acutizata pina la stadiul de putrefactie, constituie miza textului dramaturgului austriac, ale carui piese (Botul meu de javra, Pornografia, Sapte zvonuri) pot soca si chiar vexa un tip de receptare cliseizat, obisnuit cu anumite conventii si retete stilistice. Trivialul si abjectul, sugestive pentru felul in care traiesc si vorbesc personajele din Genocid…, individualizeaza incisivul limbaj al lui Schwab. In valorizarea acestor nuante, care tin de modernitatea scriiturii si, implicit, a unei noi perceptii literare si teatrale, sta si meritul spectacolului. Putem spune ca Sorin Militaru are organ pentru detectarea morbidului unei lumi marginale, insa foarte autentice, ce se cufunda cu voluptate in propriul desfriu. Fiecare gest nu face decit sa-i accentueze caderea in deriziune. Nonsensul existentei, masinaria eroziunii zilnice ii unesc pe locatarii sordidului bloc, imaginat de fapt ca unica incapere, unde se desfasoara actiunea.

Membrii familiei Kovacic (doua fete frivole si superficiale, nu destul de convingator conturate de Ana-Maria Moldovan si Paula Niculita, si doi parinti lascivi si triviali, concepind relatia erotica la nivelul unei succesiuni mecanice de miscari grotesti bine accentuate de Virginia Rogin si Liviu Timus) viermuiesc, devenind aidoma instinctelor lor brutale. Colcaiala care le intretine supravietuirea este forma cea mai percutanta a fecalizarii existentei, potrivita de altfel cum nu se poate mai bine ritmului lor biologic degradat. Asa cum ficatul doamnei Grollfeuer ajunge sa fie inutil tocmai pentru ca si-a impus un mod de existenta inadecvat structurii ei (casatoria nedorita, placerile comune, falsa comunicare), la fel acesti oameni traiesc fara rost, ceea ce ii condamna in final la moarte. Cadoul pe care si-l face doamna Grollfeuer de ziua ei este tocmai suprimarea acestor insi redusi la pulsiuni viscerale, iar motivatia crimei ei sta in compromisul existential obsedant.
Efectul vietuirii lor rezida in succesiunea zgomotelor asurzitoare pe care le produc, trezind o repulsie ireprimabila.

Aceeasi forma de dezgust fata de stupiditatea si aplatizarea celorlalti este resimtita si de Hermann, artistul schilod (Gabriel Pintilei dovedeste o atentie deosebita pentru fiecare gest si articulare a cuvintelor), a carui deformare trupeasca se reflecta in sunetele atonale ale viorii. Incapabil sa creeze o arta autentica, frustrat de mutilarea sa si incrincenat de cuvintele violente ale mamei lui (accentele de indiferenta si cinism sint destul de teatral punctate de Rodica Mandache), este salvat prin moarte, singura care reuseste sa-l purifice. Il leaga de doamna Grollfeuer, prezenta stranie, impasibila si diavoleasca mai degraba decit feminina (naturaletea interpretarii Cocai Bloos face ca aceste trasaturi sa nu devina exacerbate, motivindu-i gestul final si modul superior cu care isi trateaza victimele, dominate de forta autoritatii ei), nevoia acerba de a-i suprima pe ceilalti.

Genocidul este blestemul si spectrul lumii contemporane, imaginea augmentata a dezintegrarii si pulverizarii ei, in care se regasesc fibrele fisurate ale unui ficat devenit inutil. Nimic nu-i mai poate provoca functionalitatea normala, pentru ca notiunea de normalitate este aici eludata. Infuzia de haos si absurditatea se pliaza pe aceasta organicitate disecata la limita grotescului. Spectacolul reuseste sa imprime senzatia de grotesc omniprezent si acaparant. Zgomote puternice emana din acest univers imund (prezenta hamsterului strivit este extrem de sugestiva), absorbit de propria-i deriziune.

Oglinda si ecranul cu rol reflectant si in acelasi timp deformator sint elementele esentiale in decorul conceput de Horatiu Mihaiu. Cele doua oglinzi sint initial asezate pe plafonul incaperii, paralel cu personajele, condensindu-le vizual morbidul gesturilor si al miscarilor, pentru ca, in scena mortii, ele sa devina paralele cu spectatorii, integrindu-i in mecanismul spatiului expus. Diferitele faze ale cangrenarii nu-i afecteaza doar pe cei care sint vazuti in aceasta stare, ci ajung sa contamineze intregul univers.
Si daca ati avut vreodata dubii in legatura cu utilitatea propriului dumneavoastra ficat, puteti acum sa vi le intariti sau sa le anulati. Cert este ca, daca v-ati hotarit totusi sa traiti, atunci merita sa-l pastrati.