Teatrul „Tamási Áron“, Sfîntu Gheorghe
Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz
Traducere în limba maghiară de Pályi András
Regia: László Bocsárdi
Scenografia: Jószef Bartha
Costume: Judit Dobre Kóthay
Muzica: Árpád Könczei
Coregrafia: Fatma Mohamed
Filmări şi montaj video: Sándor Sebesi
Cu: Gisella Kicsid, Levente Nemes, Zsuzsa Gajzágó, Tibor
Pállfy, Gyöngyi Pál-Ferenczi, Loránd Vata, Jószef Kolcsár, Gizella Molnár,
Szidónia Krizsovánszky, Gábor Erdei, László Botka, Mihály Kömíves, László
Veress, László Károly, Mária Fekete, Éva Ruszuly, Imola Magyarosi, Fatma
Mohamed, László Darvas.
Nu se joacă des Gombrowicz la noi şi e păcat, pentru că
piesele lui oferă enorm – actorilor şi
regizorilor deopotrivă. Ivona, principesa Burgundiei, în particular, e un text
perfect articulat, pe care montarea lui László Bocsárdi îl pune minunat în
valoare.
Ca şi în alte texte ale lui Gombrowicz (Opereta, de exemplu,
şi, mai ales, romanul Ferdydurke), societatea e privită ca o formă lipsită de
consistenţă, pe care orice fisură o poate nărui. Societatea e închipuită, în
text, de curtea regală, a cărei funcţionare e reglată strict de etichetă şi protocol
(formă, aşadar). În spectacol, ideea e materializată de gesturile măsurate ale
curtenilor, de mersul lor sacadat, de costumele negre ale bărbaţilor etc. O
arată şi scenografia lui Jószef Bartha: scena studio e încadrată de panouri
negre care imaginează cutia neagră a unei scene (e al doilea spectacol al
tandemului Bocsárdi – Bartha pe care îl văd, după Don Juan-ul de la Ploieşti,
cu acest tip de scenă – spaţiu închis, doar că la Ploieşti panourile nu erau
negre). Toţi – rege, regină, prinţ, curteni – se con-formează fără crîcnire pînă cînd apare
cineva – Ivona – care nu (re)cunoaşte protocolul şi îl nesocoteşte, ba chiar îl
refuză implicit. Ivona este un fel de element natural primar – în montarea lui Bocsárdi, ea mănîncă noroi, se bălăceşte
în noroi –, care contrariază tot făcutul
(prin tăcere, de exemplu).
De fapt, Ivona nu face nimic, există numai: simpla
ei prezenţă derutează, irită, deformează şi, în consecinţă, se cere
batjocorită, într-o primă instanţă, apoi suprimată, pentru ca viaţa să reintre
pe făgaşul ştiut. În paranteză fie spus, deşi nu cunosc limba poloneză şi nu
pot verifica eu însumi, înclin să-l cred pe Ion Petrică, traducătorul lui
Ferdydurke, care spune (p. 256 a ediţiei din 1996 de la Editura Univers):
„Titlul piesei subliniază şi el poetica în care a fost scrisă. Iwona,
ksiezniczska Burgunda nu înseamnă Ivona, principesa Burgundiei, aşa cum a
apărut în limba română, ci Ivona, prinţesă de Burgund, adică prinţesa
popularului vin de Bourgogne“. Într-adevăr, pe Ivona o batjocoresc, o agresează
aproape toţi, inclusiv mătuşile ei. Pe de altă parte, ea e ciudată („molîie,
mălăiaţă“), şocant de diferită, dar nu retardată: cele cîteva replici pe care
le spune dovedesc că e prezentă şi înţelege ce se petrece în jurul ei. Gizella
Kicsid face în acest rol o compoziţie extraordinară: începînd cu gura deformată
de un aparat dentar şi continuînd cu mersul ca de păpuşă ale cărei sfori stau
să se rupă, cu picioarele ţinute strîmb, cu faţa imobilă şi privirea aţintită
undeva în gol; o ajută şi costumul: la prima apariţie, forme exagerate, sîni
falşi, imagine de păpuşă Muppets ridicolă, în partea a doua, îmbrăcăminte
obişnuită: pantaloni, cămaşă, sacou, semn că Ivona e, totuşi, o fiinţă normală.
Dintr-un capriciu – de fapt, în încercarea inconştientă de a rupe cercul
formei, de a da consistenţă vieţii lui –, prinţul se logodeşte cu Ivona. László
Mátray, blond (şi vopsit un pic, nu ştiu dacă special pentru rol, dar e foarte
bine), exprimă perfect, prin înfăţişare, gest şi intonaţii, viciul, decadenţa şi
nepăsarea crudă; îi dă replica, în acelaşi ton, Chiril (Loránd Váta), prietenul
lui. Odată instalată la curte, aproape toţi cei care intră în contact cu Ivona
sînt tulburaţi.
Unii ajung, fără voia lor, să scoată la lumină cîte ceva din
fiinţa lor adevărată – urîtă, la mai toţi, sau măcar kitsch. Regele şi
şambelanul îşi amintesc cu nostalgie de aventurile erotico-criminale ale
tinereţii: sînt printre cele mai reuşite momente ale lui Levente Nemes şi Tibor
Pállfy, cînd cei doi se însufleţesc, lasă eticheta, îşi ies din rol şi prind
viaţă; schimbarea e cu deosebire evidentă la Pállfy, care, cu excepţia acestei
scene, frazează artificial, nenatural, e onctuos şi reţinut ca un roboţel pus
acolo să asigure respectarea protocolului (singurele „scăpări“ sînt cîteva
gesturi care sugerează homosexualitatea – nu sînt sigur că erau necesare:
personajele lui Gombrowicz nu au nevoie de istorie, de psihologie). Şi regina,
admirabil întruchipată de Zsuzsa Gajzágó, altfel un exemplu de rectitudine şi
răceală, o doamnă comme il faut, cedează vechilor puseuri liricoid-grafomane de
care, altfel, se ruşinează. Umanizarea acestor personaje (pentru că, deşi
hidos, sinele lor e mai uman decît poleiala exterioară pe care o afişează) e
simbolizată şi de inversarea situaţiei în care sînt plasate: acum ele se
noroiesc, în timp ce Ivona, curată, le priveşte impasibilă. Prinţul, în schimb,
asistă cu stupoare la îndrăgostirea creaturii şi, în replică, e cît pe ce să
cedeze şi el impulsului, e sincer mişcat – jocul lui se schimbă în scenele acestea.
Pericolul e însă prea mare, Ivona e pe cale să-i înghită pe toţi („Pe noi ne
are în făptura ei! Înlăuntrul ei!“), aşa că prinţul îşi revine repede, se
întoarce la senzuala Iza, prietena lui vremelnic părăsită (jucată de Gyöngyi
Pál-Ferenczi), şi toată lumea purcede la singura acţiune raţională în situaţia
dată: uciderea Ivonei care devine, astfel, victima expiatoare necesară bunei
funcţionări a societăţii. Oglinda trebuie grabnic acoperită. Forma învinge. Din
fericire, Gombrowicz nu e schematic: există măcar o fiinţă care o apără sincer
pe Ivona, prietenul ei Inocenţiu (jucat de un actor supraponderal care sporeşte
grotescul situaţiei). În plus, uciderea se săvîrşeşte tot în cheie grotescă,
prin înecarea cu un os de caras, aruncînd crima în derizoriu – modalitate de a
anula orice tentaţie de mitizare.
Lectura lui Bocsárdi mi se pare admirabilă în coerenţa şi
limpezimea ei, în respectul faţă de textul lui Gombrowicz, puţinele „inovaţii“
pe care şi le permite contribuind şi ele la sublinierea ideilor enunţate: de
exemplu, intrările şi ieşirile lui Valentin sînt anunţate „ca la teatru“,
personajul rosteşte didascaliile: „Valentin intră“, „Valentin iese“.
Se vede şi în acest spectacol cît de sudată este echipa de
la Teatrul „Tamási Áron“, o trupă în adevăratul sens al cuvîntului. Actorii se
cunosc între ei, îşi cunosc regizorul, fiecare joacă perfect, indiferent de
întinderea rolului. Se vede, la toţi, rigoarea, seriozitatea cu care îşi compun
rolurile. Iar scenografia şi costumele completează fără rest gîndul
regizorului. Foarte frumoasă e rezolvarea găsită de Bartha pentru scenele în
care trebuie să se vadă noroiul: panourile centrale se dau la o parte şi
dezvăluie, în adîncime, mărind perspectiva, o groapă cu noroi pe marginile
căreia personajele pot păşi; pentru contrast, asupra gropii stăruie o lumină în
tonuri mai deschise, în timp ce restul scenei, curtea, e mai degrabă în
obscuritate. De asemenea, ca şi în spectacolul de la Ploieşti, Bartha foloseşte
şi aici un ecran şi proiecţii video ale curţii, de data asta şi live: pe de o
parte, ideea de spectacol e potenţată, pe de altă parte, e sporit grotescul
unor chipuri sau atitudini, ca în scena finală în care pe ecran stăruie mărit,
aproape naturalist, chipul schimonosit al Yvonei.
Da, se face teatru bun la Sfîntu Gheorghe. Ivona e un
spectacol care trebuie neapărat văzut.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters