OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

K+M+R+L de Mattias Andersson. Studioul de teatru Cassandra. Regia: Adriana Zaharia. Cu: Virgil Aioanei, Carmen Florescu, Ionut Adascalitei, Paula Gheorghe. Traducere de Carmen Vioreanu in cadrul proiectului dramAcum. Scenografia: Imelda Manu.


In chip hotarit, modernitatea tirzie este obsedata de problematica identitatii. Nu numai ca a creat-o aproape din nimic (la originile ei istorice nu gasim mare lucru care sa o prevesteasca), dar a facut din ea confruntarea principala a existentei omului, provocarea la care majoritatea semenilor nostri se suspecteaza ei insisi si unul pe altul ca nu raspund in chip autentic.
Un adevarat studiu de caz ofera in acest sens Mattias Andersson, tinar dramaturg, una din vocile distincte ale teatrului suedez contemporan, cu o piesa pusa in scena de Adriana Zaharia la Studioul Casandra din Bucuresti. Cind privesti spectacolul, nu poti sa nu fi frapat de cit de familiara ne-a devenit si noua problematica tipic nordica a necomunicarii dintre oameni, atit de clasica in teatrul si filmul suedez (ma gindesc la unele dintre filmele de batrinete ale lui Bergman). In K+M+R+L, patru personaje, aflate mai tot timpul pe scena, cauta de fapt acelasi lucru, sa iasa din singuratatea virstei („am douazeci si opt de ani si nu am aproape nici un prieten“, rosteste Kaj, pe scena), sa-si gaseasca un mod de a fi in care sa se simta la ei acasa, sa creada cu adevarat in ceea ce sint. Personajele traiesc fiecare singure, cu exceptia lui Robert, insurat si care asteapta fara nici o convingere ca nevasta sa-i aduca pe lume un copil, petrecindu-si timpul intre indoielile de sine si aventuri lipsite de importanta.
In cautarea de ei insisi, construiesc diverse proiecte: isi cumpara un bilet pentru o calatorie lunga (si pierd avionul), se inscriu la cursuri de germana (si-si amintesc ca nici macar in clasele V-VIII nu au reusit sa o invete), zappeaza posturile la televizor printre publicitati de tot soiul, lasa sa treaca timpul („ba e luni, ba e duminica“, zice acelasi Kaj), cinta karaoke dupa CD-uri si descopera ca altcineva face acelasi lucru in acelasi timp. Toti isi doresc sa fie ceva („sint somer, s-o-m-e-r“, spune el) si nu devin nimic, capatind identitate pe termen foarte scurt, doar de la aceste incercari neizbutite.

Intilnirile dintre oameni sint suprainvestite, si de aceea ratate. La cheful la care Maj il invita pe Kaj, in incercarea ultima de a-l scoate din singuratate si de a incerca sa construiasca un inceput de drum impreuna, cele patru personaje functioneaza doar pe complicitati intre prieteni de acelasi sex, care nu angajeaza la nimic. Intilnirea unei femei cu un barbat este fie o aventura sexuala de citeva minute (Robert si Linda), fie o scena de seductie neterminata si interminabila, in care barbatului ii este teama sa se angajeze in orice fel, iar femeii sa esueze prin staruinta. Intr-o lume a „oamenilor de rind“, cum o defineste autorul insusi, in care personajele nu au identitate prea precisa, nici prin meserie (ori nu exista, ori este vaga), nici prin educatie (nu vorbesc decit despre scoala generala), nici prin stil (desi femeile sint stilistic mai pregnante decit barbatii), identitatea devine, faute de mieux, una sexuala. Din timiditate, partenerii fie isi supraapreciaza unul altuia comportamentul erotic (ceea ce creeaza probleme de recunoastere si de adaptare), fie se ataca acuzindu-se de impotenta sau de homosexualitate. Daca celelalte forme de contestare sint benigne (si foarte bine dozate de actori), acelea care vizeaza comportamentul sexual sint in fond insurmontabile, caci au drept consecinta fie o etalare discursiva a performantelor (ceea ce duce inca o data la o identitate falsa si neasumabila de celalalt), fie o spaima de a esua (ceea ce opreste relatia inainte ca ea sa inceapa). Regia izbuteste, cu economie de mijloace, sa puna in valoare textul, intr-o ambianta bucuresteana (scena intilnirii de la Mall-ul din Göteborg, orasul studiilor de actorie si regie ale lui Mattias Andersson, unde doua personaje hotarasc independent unul de altul sa-si incropeasca o identitate de cumparatori de bauturi alcoolice, zici ca se petrece in hypermarket-ul din Bucuresti), care, dincolo de deosebiri, consuna adinc cu problematica tinarului autor suedez. Adriana Zaharia ii conduce cu o mina sigura pe cei patru actori-studenti de la UNATC, care formeaza o echipa excelenta, cu resurse importante de expresie si miscare. Carmen Florescu si Virgil Aioanei sint cu siguranta doi actori de care vom mai auzi: ei isi construiesc rolurile cu mare grija si le dau o coerenta scenica convingatoare, intr-un amestec de comic si dramatic de bun gust si cu acea prospetime tonica si plina de incredere pe care, atunci cind ai noroc, o intilnesti numai pe bancile facultatii.