OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Ariel“ – Rimnicu Vilcea/Teatrul Odeon: Magister Machivelli. Dramatizare de Horia Garbea dupa fragmente din Principele si Matraguna de Niccoló Machiavelli. Regia: Alexander Hausvater. Muzica: Nicu Alifantis. Decoruri: Cristinel Vlad. Costume: Viorica Petrovici. Distributia: Ionel Mihailescu (Niccoló Machiavelli), Patru Gavril (Callimaco), Constantin Florescu (Nicia), Magda Catone (Ligurio-Liguria), Gabriel Tudorin (Timoteo), Gabriel Popescu (Siro), Aristita Diamandi (Sostrata), Gabriela Curpan (Lucrezia), Corina Merisescu Nados (Vaduva).


„Scrie!“, striga apasat, in momente bine definite, personajul Machiavelli catre un ucenic ce poate fi la fel de bine un elev oarecare, un viitor principe oarecare, o istorie oarecare, daca nu cumva chiar Destinul sau Diavolul (fie si sub masca bunului Dumnezeu). Iar ceea ce se dicteaza (ori dikteaza – prefer aceasta fortare a grafiei, pentru a nu ma repeta in explicarea sensului dictatorial al termenului) poate fi o teza, chiar daca de esenta geniala, intru constructia unei structuri totalitare (utopia ca fictiune paranoida), dar si o comedie, chiar daca ascunzind increngatura de mici dictaturi interpersonale care e viata cea de toate zilele (fictiunea salvata in literatura). La sugestia regizorului Alexander Hausvater, Horia Garbea a mixat cele doua chipuri ale fictiunii, pe scheletul Matragunei machiavellice, cu inserturi de mare intindere din Princepele, dar si din alte texte ale italianului. Rezultatul, scenaristic vorbind, este o comedie la care rizi, cum sa zic, pina iti trece. Ingeniosului truc de scenariu, regizorul ii va adauga, in scena, un fel de perplexitate complicata si complexanta, facind cumva mai suportabila aceasta observatie a activitatii patografice, parte a conditiei umane, prin utilizarea potentialitatilor comice, de la buff si bilci la intelectualism superb conotativ.

Rezultatul se numeste Magister Machiavelli, coproductie a Teatrului „Ariel“ din Rimnicu Vilcea si a Teatruui Odeon din Bucuresti, avanpremiera a stagiunii 2000-2001 prin care e foarte probabil ca vilcenii sa ofere una dintre piesele de rezistenta ale viitoarei stagiuni. Pentru realizarea ei se poate spune ca toti actantii si-au atins nivelul optim de performanta, incepind de la cei doi scenografi, Cristinel Vlad si Viorica Petrovici, intr-o sclipitoare risipa de imaginatie. Intrarea in spatiul de joc, printr-un tunel ale carui semne sint ceata si demonicul, e precedata de o invitatie de ambe sexe la optiune, vot inselator caci supus arderii inevitabile in fictiunea de a fi. Muzica lui Nicu Alifantis devine, in context, un ghid neobosit si obsesiv al lecturii regizorale, conditionind starea de spirit.

Marele maestru al disimularii diktarii sub dictare, Machiavelli, ii ofera lui Ionel Mihailescu ocazia de a realiza, as zice, cel mai interesant rol al carierei sale actoricesti de pina acum. Caron si Hades in acelasi timp, Machiavelli e ghidul intrarii in infernul cel mare, suma a infernurilor individuale provenind din vocatia paranoica de a stapini obiectele care sint ceilalti. Corectia este operata cu metoda, sub semnul adincului intelectualism, si pe varii paliere. Nu inutil scena apare, initial, ca o combinatie intre templu, tribunal si parlament al revolutiei franceze (ea insasi model al masinariei de tocat fara satiu fiinta umana). Spatiul rezervat spectatorilor devine sala de curs catre care Magistrul isi sustine teza, scriitura aparind „de la sine“ pe tabla neagra, incepind cu „modul necesar de actiune“.

Caci prima grija a diktarii este chiar scolarizarea ei prin nevinovata dictare. Dar si prin nu doar nevinovata, dar si hazlie relatie cu socialul, via commedia dell’arte. Prin povestea lui Callimaco (Patru Gavril) si a Lucreziei (Gabriela Curpan) ce se desfasoara pe cele trei nivele suprapuse din scena. Astfel, aparenta initiala de templu ori tribunal, care ramine la fel de valabila in conceptia postmoderna a lui Hausvater, trece, pe masura ce avansam in structurile conceptiei machiavellice, in scena de teatru de marionete. Nu de alta, dar instrumentul fundamental al existentei Principelui este marioneta cu cheita conceptuala. Si pulsiune sexuala. Pe sunet serafic de vioara trece, la ultimul nivel, chiar marioneta tutelara, Principele, papusa rosie, imagine-cheie a conflictului dintre „dorinta de a stapini“ si „dorinta de a nu fi stapinit“. Caci totul este imagine, in definitiv, imagine ca aceea din povestea lui Poe despre Masca mortii rosii (vedeti cum se leaga postmodern lucrurile?), dincolo de care nici nu e bine sa existe ceva palpabil, care nu ar face decit sa incurce socotelile Magistrului – eminenta cenusie.

Si daca Principele insusi nu e altceva decit o constructie artificiala, masa de manipulat nu poate fi nici ea altceva: „Un popor nu se naste de la sine. El trebuie creat!“ Asa incit, ceea ce se va intimpla pe nivelurile suprapuse ale scenei, secvential, vor fi un fel de tablouri dupa Goya de la Maja desnuda la imaginile familiei regale, cu morala perpetua in grafica aceluiasi. In versuri, in latina sau in diorame, comedia se va apropia socant de final, sincopat, minind intr-un fel teoria, interconditional. Ciudat e ca, sub aparenta acestei minari continue si biunivoce, cele doua planuri se vor justifica tot mai evident, pe masura trecerii celor doua ceasuri de spectacol. Tot asa cum, cuplurile de personaje care intra in relatie aparent conflictuala in spectacol, isi gasesc puntea secreta de comunicare/justificare a pulsiunilor secrete. Modelul lor ultim pare a fi codoasa Ligurio-Liguria (Magda Catone), ambiguitatea sa sexuala justificind nebunia ca pe o cautare sub traumele mundanului, a intoarcerii androginului la sine insusi. Nu de alta, dar Freud avea si el dreptate, in sensul in care satisfacerea sexuala este identica satisfacerii nevoii de putere.

Valsul educatiei machiavellicului „zoon politikon“ e sugerat obiectual prin trei instrumente: plasa de prins fluturi, latul si girbaciul. Intr-un astfel de sistem, individul tinta este descris si se alcatuie din fragmente conservate, precum capul, sexul, plaminii, inima... Tinta gata creata sub chipul politicianului Nicia (Constantin Florescu) va fi, la rindu-i supusa unei „stiintifice“ analize de laborator cu priza comica la public, dar in absoluta consonanta cu teza de pina aici, motoarele capitale fiind urina si sperma, „ascunsele“ cele mai la vedere pentru interesul de masa, caci „esse est percipi“ tradus ca „aceea ce nu se pipaie nu se poate“. Cum animalul metafizic nu exista, fatum-ul devine expresie kitsch, nu degeaba sirena Lucrezia pluteste intr-un acvariu, printre butaforici pesti de toate culorile.
Victoria sexuala a lui Callimaco asupra Lucreziei e insotita de scene sexuale la toate nivelurile scenei, cu cheie in cea mai de jos, unde Ligurio-Liguria implineste autoerotic androginul. Dincolo de acestea, implinirea prin transcedere e in insasi teza politica machiavellica. Callimaco nu e altceva decit reprezentarea in plina comédie umana a Magistrului. Nu inutil ambele personaje, falice prin excelenta, au cite un colt de camasa rosie itit prin slitul pantalonilor. Invinsa, subsumata intentiilor subterane, Lucrezia va descoperi voluptatea intrarii in jocul machiavellic: placerea fara iubire este esenta Princepelui, puterea adica.

„Princepele s-a nascut!“ devine concluzia de dupa primul posibil final, dincolo de care Magistrul sufera de intreaga nebunie generata, dar se salveaza, prin imens orgoliu, de eventualitatea propriei mintuiri. Masinaria Machiavelli nu mai e un cugetator ci un zombi care impune comunitatii de principi (si viitori zombi) care sint spectatorii (ca reprezentanti ai lumii, de fapt) aberatia. Asadar relatia manipulator-manipulati, voluptate butaforica a paranoiei puterii.
Complexitatea spectacolului lui Alexander Hausvater de la Rimnicu Vilcea, vocatia sa tensionind spre abisal, il aduce alaturi de trilogia de la Odeon a regizorului. E de notat aici atit incapatinarea Doinei Maglaczi, directorul „Ariel“-ului, de a-si aseza trupa in fata unor experiente extreme (sa ne amintim spectacolele construite de Silviu Purcarete si Horatiu Mihaiu), dar si vocatia unor sponsori de a miza pe anumite opere, asa cum o face John Saroudis, reprezentantul pentru Romania al AECL (Atomic Energy of Canada Limited). Alaturi de daruirea actoriceasca, asemenea gesturi vin, totusi, sa ofere posibile porti de iesire dincolo de metehnele-miza ale Magistrului Machiavelli.