OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Suzana“ in baie

„Descifreaza cu abilitate o partitura de Mozart, recunosc cu usurinta un Cimabue sau Altdorfer, fac adevarate demonstratii spre a distinge exact un stil arhitectonic de altul, iti numesc, pe nerasuflate, pe toti ebenistii de seama ai Europei. Cind vine vorba de literatura se descurca, de asemenea, bine, dar prefera pe Balzac si Stendhal unor Proust si Joyce. Gustul lor a ramas cel putin cu un secol in urma“ – zice Mircea Horia Simionescu in Dictionarul onomastic.

Amintiti-va tema plastica a Suzanei si batrinii. Mai ales in tablourile lui Tizian, dar si Aldegrever si Guercino. Nefiresc deformati, batrinii pindesc din plin, de dupa perdea, cu priviri pregnant falice, anatomia femeii. Violul nonsexual si piricios din povestea biblica se perpetueaza de cind e lumea, de tot atitea ori de cit senectutea nu se dovedeste a fi virsta intelepciunii. Nu uitati ca asertiunea „cine nu are batrini sa isi cumpere“ e urmata logic de „si cine are sa ii vinda“. Cred ca relansarea economica a Romaniei ar fi lesne asigurata, in acest fel. A teatrului romanesc, cu certitudine.

Asocierea de mai inainte, intre Tizian si MHS, nu e doar un truc de salvare. Desigur, nu tot ce e pensionabil e renegabil, cum nu tot ce a capatat dreptul de vot e genial, reformist, european etc. Rimbaud si cresterea celui de-al treilea rind de dinti la samani sint, oricum, exceptii. Dar si, de pilda, media de virsta a directorilor teatrelor nationale romanesti, de circa 60 de ani, e o realitate. Sansa cifrei o ofera „tinarul“ Ion Holban, la cei 46 de ani ai sai. Altfel, media ar sari bine catre 65. Nici forurile ierarhice superioare nu stau mai bine, media de virsta raminind constant cea de mai sus, din director in ministru. Problema e una, numita, cum se vede, in Dictionarul onomastic: oamenii astia se descurca, dar sint cu doua-trei generatii in urma ca mentalitate ori mobilitate, blocind instrumentele de decizie. Poate chiar instruind un proces de autoaparare in fata vintului schimbarii.

Iar vintul schimbarii, trecut prin baia Suzanei, se traduce ca pericol concurential. Mod interzis celor ce prefera politica de piata doar la poarta celorlalti. Arta fiind o bogatie (o bogatie sexy), Suzana teatrala romaneasca se arata pe zi ce trece mai interesanta. Doar ca, pentru artistul la virstele vigorii, intrarea in baia ei e blocata de personajele din tablou. Care asteapta, Dumnezeu stie de ce, ca Suzana sa retrocedeze banana, pentru care a fost pirita lu’ mama sau cine mai stie carui tatuc. Da’ de unde atita banana, monser? Si apoi, mai conteaza si starea de trezie a Suzanei celei bogate. Somnul ratiunii sale, din motive de comoditate si stima salariala, ma tem ca nu poate duce decit la ultimele doua versuri din Dusmancele lui Cosbuc.


Dramaturg la 15 ani

Cu 13 ani in urma, la Liège, in Belgia, regizorul Henri Lambert initia Liège Jeunes Auteurs, ce avea sa devina peste putina vreme Prix International Jeunes Auteurs (PIJA), concurs dedicat tinerilor aspiranti la titlul de scriitor de limba franceza intre 15 si 19 ani. Centrul de la Liège este acum in contact cu citeva tari sau zone francofone: Elvetia, Vallée d’Aoste (Italia), Franche-Comté (Franta), Québec (Canada). Cea mai noua aderenta la circuitul PIJA este Romania, la initiativa presedintei Aliantei Belgo-Romane, Ecaterina Evanghelescu. In acest fel, in fata juriului reunit anul acesta, pe 1 iulie, la Bruxelles, au ajuns, dupa preselectie, si textele romancelor Diana Gabriela Ciorba (17 ani), Adina Claudia Dumitru si Anca Roxana Moldovan (18 ani). Editura belgiana l’Hebe, asociata proiectului PIJA, a editat noua dintre cele mai bune 13 piese de teatru (anual, genul literar se schimba). Romancele au fost toate trei nominalizate si editate, sansa podiumului revenindu-i Dianei Gabriela Ciorba, alaturi de o canadiana (Rosalie Lessard) si de un belgian (Julien Danero). De retinut ca in juriul de la Bruxelles, din partea Romaniei au participat presedintele Uniunii Scriitorilor, Laurentiu Ulici, si actorul Mihai Bisericanu, cel care a si regizat, pe scena Institutului Francez din Bucuresti, spectacolul coupé dupa textele celor trei premianti, secondat de colegii sai Iarina Demian, Adrian Titieni, Constantin Ghenescu, Tomi Cristin, Mircea Constantinescu, Valentin Popescu, Oana Ioachim etc.

E de interes estetic, dar si sociologic, tonul general sumbru, crimele si sinuciderile din oferta textuala a volumului propus de Editura l’Hebe, chiar in conditiile incercarii umorului negru, precum in textul belgianului Danero. Un viol, un fratricid, pedofilie, ucidere stradala cu cutitul, vinzare de copii, aurolaci de toate soiurile, sinucideri din prea plin amoros amintind de Sturm und Drang, jocuri sado-masochiste, crime diverse, spitale psihiatrice pentru detinuti politici, in fine, toata ordura de sfirsit de mileniu, dar si tot spleenul de final de capitol civilizator da in clocot in textele tinerilor francofoni. Vorba unui personaj al Rosaliei Lessard, „sfirsitul lumii, crima, noroiul, lupta, singele, mirosul de pisat, de sperma, sfirsitul sinelui“. Solutia, dincolo de expresiile ei violente, este tentativa de a modifica tiparele, caci, spune Clive, al Adinei Claudia Dumitru: „Toata viata am fost rational. M-am casatorit. Am fost rational. Am condus. Am facut copii. Totul a devenit rational, fara putinta de a scapa. Acum, in sfirsit, sint liber [...] Sa fac si sa desfac. Sa vagabondez prin propriul creier cu pantofii de cauciuc. Sa demolez! Ce fericire!“
Se desprind ca interes textele Akka, al canadienei Rosalie Lessard, Si vei fi fericita, al elvetianului Bastien Fournier, Der Schrei… 1977, al Ancai Roxana Moldovan, si Iarta-ma, Gabriel!, al Dianei Gabriela Ciorba, cea mai interesanta aceasta din urma, anuntind un dramaturg ingenios, cu un special simt al didascaliei, despre care sint toate sansele sa se mai vorbeasca.


Directori in deceniul trei

Daca in Belgia se poate intra chiar pe usa Suzanei, cum ati vazut mai inainte, la Bucuresti si ferestrele sint o solutie. Zilele acestea un nou director isi va deschide programul managerial la Studioul Casandra al UATC, dupa toate probabilitatile in persoana tinarului actor (30 de ani) Valentin Potrivitu, pe care l-am remarcat la superlativ in citeva rinduri, inca din a sa studentie. Aproape respins de Teatrul din Tulcea, din vacuum profesional de directie, Valentin Potrivitu, trecut prin numeroase roluri si locuri, de la Arcus la Slobozia si de la Viena la Stramash, Scotia, proprietar de premii loco, dar si in Ungaria si Turcia, manager antrenat la foc viu la intruniri ale Institutului International de Teatru, parinte al companiilor independente Form 1997 si Exil, soseste la Casandra intr-un moment fast, o data cu deschiderea stagiunii cu spectacolul Noaptea asasinilor in regia inca studentului Alexandru Berceanu (22 de ani). Cum se vede, doi directori, unul de teatru, celalalt de scena, ambii in deceniul trei personal, maresc sansa Suzanei teatrale in vederea unor probabile orgasme acvatice, in mileniul trei.

Spectacolul lui Berceanu poate deveni subiect de referinta in aceasta stagiune si prin asociere, in spirit, cu La Dallas, al lui Vlad Massaci, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt. Autorul textului, cubanezul cu domiciliu parizian José Triana, era si el tinar pe cind compunea piesa. E simptomatic ca, de atunci, au trecut aproape patru decenii, iar propunerea sa dramaturgica, de violenta extrema, insa rafinat temperata printr-o poetica speciala, ramine inca un deziderat al dramaturgului roman. Povestea e simpla si a oricarui adolescent: pentru fratii Lalo (Alexandru Papadopol), Beba (Rodica Lazar) si Cuca (Dalina Avellini) – ultima actrita a terminat anul acesta la clasa Olgai Tudorache, Rodica Lazar e in anul patru la clasa lui Gelu Colceag, iar Papadopol in trei, la clasa regretatului Dem Radulescu – starea lumii, adica a casei, familiei, cartierului, orasului in care locuiesc trebuie schimbata cumva. Ei trei se joaca, pentru schimbare, de-a ucisul parintilor, „drept“ cistigat de orice Oedip ori Casandra, nu doar la Casandra, in definitiv.
Regizorul Alexandru Berceanu traduce si adapteaza textul pentru scena, apoi isi alege muzica, mixind cu efect teribil Cintecul mortii varianta pentru muzicuta ori chitara acustica, cu Stille Nacht din cutie muzicala si cu Marsul funebru lalait de personaje. Ina Isbasescu si Radu Ponta ofera solutia scenografica imaginind camera de joaca a celor trei, unsa cu singe si sprijinita, in fundal, de rafturi cu tot soiul de obiecte gospodaresti si, central, cu un imens tablou naiv al unei sfinte familii burgheze deformate de grasimi si de priviri goale de papusi mecanice. Tabloul va deveni pat nuptial in final, ba chiar cusca-simbol al casniciei parintilor.

Hazul e ca pleci de la spectacol fara certitudinea ca ai fost martorul unei crime abominabile comise de copii dementi. Sigur e ca ai intrat in intimitatea unui joc, fie el si aberant. Atentie: in scena personajele folosesc uneori un mic reflector iar Lalo spune: „daca vrei sa te joci trebuie sa te arunci in situatie“. Crima posibila e imaginarea unui exercitiu intr-o scoala de teatru, prin urmare. Fratii-actori nu „se arunca“ fara probleme in jocul lor, e un livresc de buna calitate in toata povestea, pe care regizorul il construieste si deconstruieste perpetuu, parca pentru a scapa oricarei posibilitati de categorisire. Dusuri reci vor urma momentelor psihologizante sau puternic incarcate afectiv, personajul ramas neutru trimitind cite un „ce, crezi ca ii emotionezi pe astia?“ In definitiv, ce vor Lalo, Beba si Cuca? „Sa se intimple ceva neasteptat, ceva care nu s-a mai intimplat niciodata“. De pilda, Beba sa nu mai fie pedepsita pentru ca, pentru ea, „salonul nu e salon; salonul e bucatarie; dormitorul nu e dormitor, dormitorul e birou“. In orasul in care totul se misca ordonat, intr-un singur sens, asa ceva nu e insa cu putinta. Si atunci, „a ucide“ devine sinonim cu „a fugi“. Sintem foarte aproape de Dupa blocuri al B.U.G. Mafia, unde se bip-bip orice pentru ca autorii asa cred ei ca e bine, asa ies din aparenta teribila imobilitate parentala. Imobilitate a imaginatiei, care trimite in confuzie copii care tocmai sosesc din basme, Cartoon Network, Fox Kids ori indiferent ce alte lumi paralele care dau farmec primei copilarii. Astfel, fratii vor imagina jocul impotriva parintilor care „vor ca totul la noi in casa sa ramina nemiscat“ si, in consecinta, spune Beba, „vad cadavrele parintilor mei, fermecator spectacol“.

Nu e vorba de o invitatie la crima, in spectacolul lui Alexandru Berceanu, nici de un studiu de caz psiho-politist. E mai degraba un manual pentru educat parintii. Cit despre ce au facut pina la urma cei trei frati, cine poate sti? Nu e vorba, cum constata unul dintre ei, „te joci, te joci si pina la urma se intimpla de-adevaratelea“. Oricum, de retinut cu precizie cei trei actori in ingeniozitatea schimburilor de rol, a parodierii parintilor si prietenilor familiei, in jocul cu testele ori cu marionetele diafane ce reprezinta tatal si mama, in usurinta cu care transforma joaca dramaturgica in frapant joc scenic.
Cit despre morala cam pe muchie de cutit (tacim al crimei, ca sa zic asa), ea leaga ciudat si elocvent ultima replica din spectacol, spusa de Beba, de personajul citat mai inainte, din volumul editat in Belgia. Asadar: „Sa demolez! Ce fericire!“ (dramaturgic), „Totul trebuie distrus!“ (scenic).
Pe cine vor acesti tineri sa demoleze, sa distruga? Sigur e ca ei sint la rind, pentru baia Suzanei. Pazea!

Q.E.D.