OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul ACT – Ingerul electric. Regia Radu Afrim. Interpreteaza: Antoaneta Cojocaru (Ada), Bogdan Dumitrescu (Geo), Adrian Stefan (Alex), Cristian Popa (Receptionerul). Distributie video: Elena Ivanca (Prezentatoarea), Ovidiu Crisan (Procurorul), Romulus Chiciuc (Criminalul), Cristina Cimbrea (Savanta), Catalin Herlo (Electricianul), Cristian Rigman (Aurolac), Angel Rusu (Aurolac), Adina Pop (Reporter).

Ceci n’est pas un 3some, atrage atentia subtitlul Ingerului electric, noua premiera a Teatrului ACT in regia lui Radu Afrim. Chiar asa sa fie? Cum intre Eros si Thanatos similitudinile tin deja de locul comun, de ce ele nu ar functiona si intre sex-party si suicide-party? Intre gruppen-sex si gruppen-selbstmord, ca sa zic asa? Mai ales ca una dintre cheile spectacolului pare a fi replica Adei: „Nu pot sa-ti spun nimic. Ma plictisesc groaznic!“. Care Ada? Ada lui Afrim. Si a lui Macrinici. Orice trimitere la Ana lui Manole nu e deloc intimplatoare. In definitiv, trioul sinucigas – Alex, Geo, Ada – isi gaseste motivatia, la masculin, abia sacrificind femeia. Dar sa nu anticipam.

Asadar, dupa citeva cautari regizorale discutabile (Alice Barb, Vasile Nedelcu), dupa gazduiri mai mult sau mai putin inspirate, dupa (pina in ziua de azi) asteptarea fondurilor de productie promise de Ministerul Culturii, Teatrul ACT atinge iarasi performanta (de data aceasta in prezenta lui Marcel Iures doar ca director si spectator), gratie, in sfirsit, unui proiect serios de adaptare la realitate, via dramaturgia romaneasca. In primul rind, gratie piesei lui Radu Macrinici, Ingerul electric, text dur si nud despre sinucidere, in care ironia si metafizica pot coexista cu faptul violent si exact. Plecind de aici, Radu Afrim si-a asumat textul in beneficiul unei viziuni destinse, dar cu nici un chip superficiale. E drept, atit pentru regizor, cit si pentru dramaturg instrumentele specifice utilizate nu sint nici obiecte stranii bune pentru u-epatant, ca la Ben Elton (cel cu Popcorn-ul), de pilda, nici madulare de neinteles si de nefrecventat ale spiritului, ca la Andreea Valean (cea cu Eu cind vreau sa fluier…), pentru a exemplifica si mioritic. Foarte aplicat la realitatea imediata, autohtona, spectacolul (textul chiar mai mult, trimitind la citeva decodari in politic) tinde fericit catre un soi de generalizare prin balansul neincetat intre abisurile psihismelor de grup si umorul, fie el si negru, al comportamentalului adolescentin.

Povestea e simpla: trei tineri – Alex, Geo si Ada – iau o camera la hotel pentru a se sinucide. Mistocari cuminti, copii de cartier normali, nici rupindu-se-n figuri tip B.U.G. Mafia, nici devenind subit titularii unor asertiuni filozofice abisale, consumatori mai degraba de desene animate – ultimul strigat, Pokemon, e totusi excesiv invocat –, de muzica house, victime firesti ale conflictului intre generatii si ale crizei de comunicare cu parintii, cei trei e clar ca sint in primul rind plictisiti de lipsa de solutii, de orizont, si abia apoi traumatizati s.a.m.d. „Ferestrele se deschid?“, intreaba Alex. „Ermetic“, raspunde Receptionerul. Gluma e una. Starea concentrationara paradoxala din spatele libertatii degeaba e alta si pare a avea leac unic. Si daca, probabil, jucariile le fusesera comune in copilarie, de ce nu le-ar fi comune, la adolescenta, fringhia, seringa, cutitul, ciobul de sticla, electrozii, somniferele, punga de tras pe cap? Radu Afrim le face suportabile, prezentindu-le cu umor exploziv, ceea ce nu inseamna ca functia lor se schimba.
Spatiul „hotelier“ e simplu si, tocmai prin supraincarcare semantica, hazliu: un imens pat rosu, cu cearsaf si perna rosii, alaturi perie si faras rosii, ba chiar si un trandafir „la culoare“. Personajele ies din public, unde par a se simti bine, de altfel, si navalesc peste Receptionerul care, tolanit, admira desenele cu Tom si Jerry, „cele mai tari tratate de tortura“, vorba lui Geo. Bucuria de telespectator a Receptionerului tine si ea de inventarul sexual nu inutil personajul lui Cristian Popa e pe jumatate dezbracat, iar reechiparea se produce pe masura ce realitatea, reprezentata de grupul celor trei, se apropie in pasi de dans-transa. Receptionerul va fi momit, va fi verificat intru capacitati criminale, sub masca lui Hitler, pentru a fi evacuat ex-abrupto, probabil din incompatibilitate cu plictisul adolescentilor. De ce nu, apt erotic, Receptionerul nu prezenta urme de initiere thanatica, lucru vizibil si din dansul cu siretul de la un pantof al Adei, fara convingere simulind sinuciderea prin spinzurare.

Abia intre ei, Geo, Alex si Ada intra in codul comun, bine asumat si evaluat, nu insa perfect, cum se va dovedi pina la urma. Nici nu putea fi altfel. Plictisul nu naste convingeri ori solutii, ci doar plictis. Sau defecte in sistem. Precum frica ce-i va invalui, in grade diferite, pe cei trei, pe masura ce clipa finala se va apropia. In orice caz, o buna parte a replicilor se ocupa cu motivarea gestului, de la umor politic („Vreau sa diminue-somajul in rindul fostei clase muncitoare. Am sa-mi las creierii pe pereti, iar ei vor fi nevoiti sa mi-i razuie de acolo neuron cu neuron. Astfel, se vor crea noi locuri de munca, iar societatea va prospera“ – Geo), la reflex al conflictului cu parintii („Pe mine parintii m-au iubit ca o prelungire a primei lor partide de amor. Parintii ne-au iubit pe intuneric, in taina, rusinati ca existam, uneori ne-au dat o palma peste fund, alteori ne-au mingiiat si ne-au sarutat, asteptind sa-i facem sa se simta bine, asa ca-n prima lor noapte“ – Alex) ori la poanta de excelenta ambiguitate semantica („Eu imi omor timpul“ – Ada). In orice caz, sinuciderea pare un act de maturitate, din moment ce „animalele si copiii nu se sinucid decit din greseala“.

Pariul spectacolului s-ar fi inchis aici, tezist, daca nu ar fi aparut doua tipuri de insert. Primul este cel mediatic, utilizind proiectia video, cu trimitere la impactul cu televiziunea. Ecranul imens pe care Afrim il propune ca monitor TV le va lasa loc Elenei Ivanca, mai intii ca prezentator de stiri, utilizind aplombul ridicol al majoritatii prezentatorilor din media TV autohtona, apoi Reporterului pus in miscare de Adina Pop, pentru a culmina cu Procurorul si Criminalul lui Ovidiu Crisan si Romulus Chiciuc. Totul, in contextul unei ipotetice reintroduceri a pedepsei cu moartea. Crima si sinuciderea, in haine TV, greveaza asupra adolescentilor care, printr-o acolada analitica, trec din sinucigasi in ucigasi si retur, sacrificind-o pe Ada spre a cistiga dreptul la vinovatie si, in consecinta, la moarte. Dincolo de umorul celor trei, sarja ironica a insertului TV da complexitate spectacolului si il motiveaza ludic, in primul rind. Explozia umorului, dar si a deriziunii e insa incununata de al doilea insert, pe suportul celui dintii: Electricianul-sef de la Electrica SA (notabila impasibilitatea de „cimpie a muncii“ a lui Catalin Herlo), ce apare in emisie din cind in cind, spre a anunta obosit, dar nu mai putin plictisit ca, „daca statul roman nu-si va plati datoriile restante, societatea noastra va fi nevoita sa sisteze furnizarea energiei electrice pe intreg teritoriul tarii“.

Spargind momentele liniare cu inventii de tipul descoperirii Romaniei pe globul rotitor din coltul ecranului TV sau cu ruleta ruseasca jucata cu sisul-busola, cautindu-si culpe capitale pentru a putea sa se sinucida legal, la recomandarea televizata a preotului (si negasind decit defectarea unui stimulator cardiac, masturbarea si tristetea), Geo si Alex vor incheia bolta blindetii triste printr-un excelent moment sexual-coregrafic de strangulare orgasmica a Adei. Nici aici insa, nici dramaturgul, nici regizorul nu admit caderea in melancolie, cel putin nu in comunicare directa. Asadar, data fiind situatia cumva asteptata de ritmicele interventii ale Electricianului-sef (Inger electric, cum se va vedea), stiinta conceperii finalului, a poantei de incheiere este de inalta clasa. Electricianul anuleaza si pedeaspsa capitala, si sinuciderea prin electrocutare, caci opreste lumina. Si acesta e un act ingeresc. Pe de alta parte, Criminalul isi inchipuia ingerul ca pe „o fiinta de sticla, pentru ca uneori vezi prin el, care se hraneste cu fiole de cofeina“. Ei bine, rupt de oboseala schimbului trei, Electricianul-sef cere, desigur, o fiola de cofeina… Ba mai mult, nepasarea lui, care incheie aceasta fabula, in definitiv exprimata prin celebra sintagma „mi se filfiie“, aduce cu la fel de celebra miscare a aripilor ingeresti.

Ar fi nedrept sa inchei aceasta cronica fara a va spune ca Antoaneta Cojocaru, Bogdan Dumitrescu si Adrian Stefan, actorii care au dat corp material personajelor celor trei adolescenti au imensul merit de a fi fost aproape fara pauza naturali. Citi ca ei?