OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ettore Scola a facut din Balul un film despre avatarurile in timp ale unui spatiu intim – o sala de bal – ca istorie a unei tari (Franta). Personajele ramin aceleasi, decorul se schimba, vremurile lasa urme mai adinci in obiecte si arhitecturi. In Balul lui Radu-Alexandru Nica, povestea fara cuvinte, dar pe muzica, a 80 de ani din viata Romaniei, spatiul, conditionat de limitarile situatiei teatrale, ramine (aproape) acelasi, cu mici interventii de recuzita (tabloul lui Stalin, portretul, cel fara o ureche, al lui Ceausescu), ceea ce se schimba, ceea ce se transforma sint povestile umane ce-l populeaza.

De fapt, Nica pare sa devina constient de obligo-urile pe care i le impune scena pe masura ce spectacolul ia forma: prima parte (intrarea personajelor – de an 2007 – in spatiul-bar/discoteca, apoi „caderea in timp“ – anii ’20, ’30, ’40) e destul de fidela modelului cinematografic si, aparent, insuficient documentata. Situatiile nu reusesc sa individualizeze o poveste, niste oameni, ci mai degraba traseaza o atmosfera, un loc comun intr-un imaginar colectiv care a facut din interbelic un ideal al societatii democratice. Muzica e, pe de alta parte, destul de repetitiva – pe partitura sansonetei, de la Jean Moscopol la Lilli Marlene, cu multe, multe melodii frantuzesti intre. (Cu riscul sa para ca umblu dupa pete-n soare, cred ca celebrul vals al lui Sostakovici din Jazz Suite – acelasi de pe coloana sonora a filmului lui Kubrick, Eyes Wide Shut –, cu istoria personala a compozitorului si conotatiile sale, chiar daca nu multi il vor fi recunoscut, nu prea avea ce cauta acolo unde e.)

Balului sibian ii lipseste, practic, un deceniu (de la moartea lui Stalin la aburcarea pe „tron“ a lui Ceausescu), dar, odata ce ajunge pe un teritoriu cunoscut, al memoriei familiale si personale a regizorului si actorilor, descopera, totodata, si farmecul povestilor simple, ale unor oameni in carne si oase. O femeie care-si pierde barbatul in razboi, o evreica impuscata de un ofiter nazist, un traficant colaborationist, o tinara care avorteaza, un ceai dansant cu scoala, o coada la lapte sfirsita in singe. Asa incepe teatrul...

Ceea ce face din spectacolul de la Sibiu unul memorabil sint, de departe, actorii: e un mister insondabil cum o actrita (Diana Fufezan) care-a jucat Nora in montarea premiata pentru debut la Gala Premiilor UNITER din 2005 si Masa in Pescarusul lui Andrei Serban face, de fapt, cel mai bun rol al ei in seria de versiuni ale feminitatii frivole sau agresate din Balul. Iar duetul dansant cu soldatul sovietic (Florin Cosulet, smulgind apoi zimbete largi sub chipul unui muncitor socialist cu pantalonii pina-n git si bicicleta) ridicind-o de pe scaun si rotind-o deasupra capului, intr-un gest in acelasi timp violent si tandru, e aproape antologic. La fel, Adrian Matioc (dupa treceri printr-un Revizor al lui Gelu Badea ori un indescriptibil performance de Theodor Smeu Stermin) aluneca din excedatul Trigorin, in montarea lui Serban, in figura ofiterului interbelic cu morga si monoclu, apoi in cea a SS-istului asasin, cu un permanent rictus de dispret pe chip, ori a burlacului tantalau, prost incheiat la costum si cu prea multa briantina in par, de fiecare data cu uimitoare nonsalanta.

Cea mai vizibila dintre actorii de la „Radu Stanca“, Ofelia Popii reuseste sa fie si dama din inalta societate, tentata, de amorul jocului, sa flirteze pe moment cu „clasele de jos“, dar si, intr-un registru al tragediei, tinara in pragul mortii in urma unui avort ilegal si, in ultimul fragment, o mama cu bebelusul in brate, la o coada cosmaresca pentru lapte, pe fata cu expresia famelica atit de familiara cetatenilor Romaniei optzeciste.
Catalin Patru e chelnerul etern, martor discret, dar invariabil implicat afectiv, al vietilor traite in sala de bal, compatimitor sau dispretuitor, impartind o ultima licoare si schimbind cu resemnare tablou dupa tablou (pe de alta parte, scena lui „intima“ cu portretul Tovarasului intra lejer la categoria „cioaca“ à la Stela si Arsinel).

Florentina Tilea e tinara tocilara fara sex appeal si succes la barbati, (viitoare) profesoara si surprinzatoare revelatie sexi a ceaiului dansant saizecist, unde Codruta Vasiu e experimentata profesoara (capacitatea actritei de a trece de la generozitatea unei maternitati insufletite la feminitate fragila si suferinta purtata cu demnitate e emotionanta). Si nu sint singurii: pentru toti si fiecare in parte dintre interpretii Balului, ca spectator nu poti decit sa te inclini in admiratie si sa multumesti (nu stiu cui, insa) pentru ca mai exista inca actori capabili sa danseze si sa se miste, schimbind mai bine de o duzina de costume, ipostaze si personaje.