„E practic imposibil să faci proiecte cu Moldova care să
implice şi România“, îmi spunea Sybrig, la o cafea, în holul Hotelului Passage
din Odesa. „Probabil e o chestie politică“, adaugă. Sybrig Dokter e o
dansatoare/ profesoară olandeză stabilită în Suedia, care face de mulţi ani
proiecte de dans şi performance la Chişinău, o fiinţă caldă, cu două paşapoarte
şi trăind între două ţări, foarte sensibilă la graniţe.
N-am o explicaţie. Îmi revine însă idiotul sentiment de frustrare
şi mîndrie naţională rănită pe care-l avusesem cu cîteva zile mai devreme, la
deschiderea Bienalei Teatrului „Eugen Ionescu“ (BITEI, 24 mai – 1 iunie), cînd
am constatat că Institutul Polonez şi Alliance Française îşi sprijiniseră
financiar companiile participante, iar România, cu departamentele ei pentru
„românii din afara ţării“, unul la Ministerul de Externe, celălalt la ICR,
başca numeroasele instituţii de promovare a culturii româneşti peste hotare,
era ca şi cum n-ar fi existat.
Pentru mulţi dintre oamenii de teatru români, BITEI e un fel
de festival românesc mai de la ţară, echivalentul unei reuniuni festivaliere de
mică provincie. Pentru teatre, cu cîteva excepţii subiective, participarea la
Bienală nu e o miză, iar printre critici etc. circulă, pare-mi-se, impresia că
mare lucru n-are a se petrece la Chişinău.
Ceea ce toată lumea scapă din vedere e un amănunt esenţial:
Chişinăul nu e România, referinţele şi centrele de interes de aici îşi au
propriile particularităţi, marcate de convieţuirea cu naţiunile decedatei URSS,
lucruri despre care ar fi multe de aflat şi care nu ţin de o cultură inferioară
celei româneşti. Motiv pentru care nu e nici o mirare că singura care merita să
işte aplauze fierbinţi şi două bisuri, dintre producţiile româneşti, a fost
Quijote al Adei Milea… Entuziasmul, pentru că el trebuia să existe, s-a dus în
altă parte.
La ce s-a aplaudat la BITEI
Coregraful Radu Poclitaru e originar din Chişinău, tatăl
său, Vitalie Poclitaru, a fost un cunoscut balerin. În 2001-2002, Radu
Poclitaru a condus trupa de balet de la Opera Naţională din Republica Moldova,
dar, pentru că ştim cam cum e cu profeţii şi ţările lor, a fost „convins“ să
plece; s-a dus la Balşoi Teatr din Moscova, unde a montat Romeo şi Julieta de
Prokofiev, în 2003 (primită apreciativ, în turneu, de presa londoneză), şi o
versiune coregrafică a Salonului nr. 6 de Cehov. În 2006, la Riga a ieşit un
colosal scandal internaţional, provocat de o Cenuşăreasă făcută de Poclitaru pe
muzica aceluiaşi Serghei Prokofiev, ai cărui urmaşi s-au ultragiat de faptul că
„acţiunea“ fusese plasată într-un bordel (pentru că spectacolul a trebuit
oprit, ulterior, un compozitor belarus, Oleg Hadoşca, a creat o partitură
muzicală pornind de la coregrafia deja existentă…). La BITEI, artistul
moldovean a venit cu trei montări de la Baletul Modern din Kiev – Bolero (pe
muzica lui Ravel), Ploaia (pe o partitură muzicală compozită, de la La Valse à
mille temps a lui Brel la folclor ucrainian şi românesc) şi Carmen. TV (un
comentariu „postmodern“ la fragmente din opera lui Bizet), iar pentru un
coregraf care privilegiază mişcarea clasică, o dramaturgie „narativă“ a
compoziţiei, în relaţie directă cu muzica, Poclitaru dă semne a fi un creator
incredibil de neconvenţional. Habar n-am care e relaţia temporală a Bolero-ului
său cu Revoluţia Portocalie din ţara care-l găzduieşte, însă spectacolul e unul
dintre cele mai politice pe care mintea coregrafică le putea naşte pornind de
la lucrarea lui Maurice Ravel, despre revelaţia libertăţii (corpul gol care
traversează spaţiul vizual al celor încătuşaţi în înlănţuirea cămăşilor gri de
forţă), zbaterea întru eliberare şi imbatabilul instinct al servituţii, care
duce, în final, la recrearea lanţului în absenţa cătuşelor (universul lui
Poclitaru pare a avea, aici, multe în comun cu cel al israelianului Amir
Kolben, în Amintirile lui pe muzica lui Vivaldi prezentate şi la Bucureşti).
Din contră, Ploaia e construită pe o mişcare (o cascadă de
întîlniri şi despărţiri în doi) în contratimp aparent cu muzica, exploatînd nu
ritmul, ci sugestiile emoţionale ale sunetului (trebuie să recunosc, nevăzînd
creaţiile lui Miriam Răducanu, că pentru mine o astfel de „libertină“ utilizare
a unei doine româneşti a fost mai mult decît surprinzătoare), în timp ce
Carmen. TV contrapune poveştii lui Bizet figura exterioară a celei care-o
priveşte pe micul ecran, care aspiră şi se identifică tragicei Carmen.
La conferinţa de presă a Iuliei Rutberg, o faimoasă, în
lumea de limbă rusă, actriţă, artistă emerită la nici 40 de ani(spectacolul nu l-am văzut, plecasem deja la
momentul acela), singura astfel de întîlnire organizată de-a lungul BITEI, a
fost de-a dreptul aglomeraţie. La fel şi la spectacolul, cu Liliacul persan, al
Liei Ahedzakova, la care nu doar comunitatea rusă dădea din coate să intre în
sala Teatrului „A.P. Cehov“, deşi schimbarea zilei şi a orei reprezentaţiei
fusese un pic derutantă (iar preţul biletelor am auzit comentîndu-se pe ici, pe
colo că ar fi atins echivalentul a cîteva zeci de euro…). Cunoscută din filmele
sovietice ale anilor ’70-’80 (eu am văzut-o, în schimb, în multlăudatul film al
lui Serebrennikov cu În rolul victimei, jucînd partitura chelneriţei japoneze
care, în România, i-a adus Premiul Uniter Danei Dogaru), Ahedzakova e genul de
actriţă ingenuă ideală pentru rolurile de secretară plină de solicitudine
aparentă şi şmecherie mascată de o fluturare a genelor, de soţie etern
răsfăţată şi copilă (ştiu pe cineva la Chişinău pasionat de vocea ei, cu
timbrul cumva mieros şi tărăgănat şi-n acelaşi timp tranşant – poate că pe
Ahedzakova, fără s-o cunoşti, nici n-ai remarca-o pe stradă, asta pînă cînd
deschide gura); în Liliacul… avea o fustă înfoiată, cu volane în toate culorile
curcubeului, se juca şi se mişca în ea cu agilitatea şi fragilitatea unei
fetiţe gata deja să profite de gentileţea masculilor. Nu era un spectacol
accesibil nevorbitorilor de rusă – un perete de cutii poştale, dintre care una
nu se deschide (iar cînd se deschide, din ea se revarsă un maldăr de plicuri şi
hîrtii), ceva mobilier, Ahedzakova cu fusta ei, sacoul şi o poşetuţă de
funcţionară la pensie, dar cochetă, şi partenerul ei de joc, cu alură
convingătoare de monsieur Hulot, sictirit însă de viaţă şi de dat replica, şi
între toate astea – multe, multe cuvinte.
Cît, ce-am văzut – un joc lejer, fără
mari desfăşurări de forţe, însă de o calitate onestă în logica unui teatru care
în România există tot mai puţin, cel psihologic. O similitudine culturală: Lia
Ahedzakova e căutată pe scenele fostei Uniuni Sovietice la fel cum Maia
Morgenstern e aşteptată de-a lungul şi de-a latul României; şi totuşi, parcă
nu-i la fel.
Stau să mă gîndesc la „chestia politică“ despre care vorbea
Sybrig. O fi România sub embargo în Moldova? O fi suflînd ea şi-n iaurt după
expulzările diplomatice de mai an? Dar nu, indiferenţa – sau, mai degrabă,
atitudinea condescendentă – faţă de Republica Moldova durează cu mult dinainte.
Obişnuită să privească mereu spre Vest, tot spre Vest, ţara noastră nu-şi ia în
consideraţie nici măcar interesul economic, să nu mai vorbim de cel cultural
sau etnic, în Est. Fie el şi Estul imediat de peste Prut.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters