OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Bucuresti – Machinal – Regia: Alexander Hausvater; Scenografia: Liliana Cenean; Muzica originala, aranjamente muzicale si interpretare la pian: Gabriel Bassarabescu; Saxofon: Marius Galea; Regie tehnica si percutii: Pompiliu I. Radulescu; Interpreteaza: Monica Davidescu (Helen Jones), Natalia Calin (Helen Jones, Femeia), Tomi Cristin (Mr. Jones), Liviu Lucaci (Richard Roe), Gavril Patru (Mr. Smith, Sotul, Avocatul acuzarii), Carmen Ionescu (Mama, Telefonista 2, Animatoarea 1), Brandusa Mircea (Stenografa 2, Femeia 2, Tinara insarcinata, Reporterul 3), Ileana Olteanu (Stenografa 1, Fata 1, Asistenta, Animatoarea 2, Reporterul 1), Raluca Petra (Telefonista 1, Sotia, Reporterul 2), Dragos Stemate (Functionar, Baiatul, Copilul, Baiatul de la hotel, Avocatul apararii), Silviu Biris (Functionar, Baiatul, Tinarul), Marius Rizea (Functionar, Ingrijitor, Ospatar, Grefier, Preot), Mircea Anca (Functionar, Doctorul, Barbatul, Judecatorul)
Teatrul National Bucuresti – Omul din La Mancha – Regia: Ion Cojar, Scenografia: Doina Levintza; Coregrafia: Ion Tugearu; Conducerea muzicala: Dorina Crisan Rusu; Interpreteaza: Virgil Ogasanu (Don Quijote), Maia Morgenstern (Aldonza), Marius Florea Vizante (Sancho), Eugen Cristea (Hangiul, Guvernatorul), Vlad Ivanov (Dr. Carrasco, Cavalerul), Orodel Olaru (Capitanul Inchizitiei), Maria Teslaru (Guvernanta), Medeea Marinescu (Antonia), Victor Vurtejanu (Padre), Andrei Finti (Ducele), Marcelo Sebastian Cobzariu (Pedro), Adrian Dumitru (Barbierul), Mihaela Mitrache (Maria), Giliola Braileanu Motoi (Fermina), Simina Siminie (Elena), Coca Zibilianu (Fata din han), George Calin (Juan), Mircea Gheorghiu (Paco), Ion Ionut Ciocia (Tenorio), Catalin Stanciu (Anselmo), Daniel Iordan (Jose), Dragos Ionescu (Fernando), Cristian Simion (Gonzales)


Scurt plugusor

M-am dedicat, de sarbatori, premierelor Teatrului National din Bucuresti, cu speranta ca, pentru a nu mai ramine sub praf si de Craciunul acesta, Mam’mare, Mamita si Tanti Mita (pentru cunoscatori, personajele detin interpretii in consecinta de vreo opt ani incoace), au readus pupilul institutional in Bucuresti, din urbea provinciala (la figurat, ma-ntelegi!) care-l inghitise-„ncet cu ale“ ei „tacute strade, cu oameni prosti, dar cumsecade“ care gindesc incet, incet…

Atita ca, o spun inca o data, in pofida unor spectacole remarcabile precum Richard II, O scrisoare pierduta ori Macbeth, „blestemul“ lui Andrei Serban nu iarta teatrul pe care, in definitiv, marele regizor l-a reinfiintat, in ’90. Pentru industria de spectacol a acestei institutii, cu trei sali si posibilitati speciale, unul-doua spectacole sclipitoare pe an aproape ca nu conteaza. Poate ca e si un blestem al Bucurestiului care da semne tot mai evidente ca va ramine doar capitala administrativa a Romaniei, in favoarea unei multitudini de capitale culturale. Ceea ce nici nu e rau. Rea este lipsa de personalitate a Nationalului, lipsa personalitatii tutelare de mare anvergura si, nu in ultimul rind, vocatia sa de dupa Andrei Serban de a fi sediul loisir-ului pentru virsta a treia, varianta margine de Orient. Dupa bahicul Fanus, proaspatul heptagenar Cojar, in asteptarea, zic culisele, lui Dinu Sararu ot Haraso tovarasie. Nu-i vorba, pistolul National a oglindit fidel chipul patronal al turcului ministerial. Se spune ca, la 75 de ani, Horea Popescu isi va urma siesi, la directia de specialitate a Ministerului Culturii, dupa antractul de patru ani in care s-a dormitat pe o perina de doar 63 de ani. Mai sus, cum sa zic, precum Nationalul dupa Serban, asa si ministrii Culturii dupa Plesu… Directia ministeriala a teatrelor a avut si ea circa un semestru de zguduiri, gratie criticului Marian Popescu. Dar a trecut. Si-acum a stat. Unii s-au mai razbunat, spre Apus nici o-ndreptare, iar reforma sta gramada-n colt de sat. In definitiv, capu-i mic, bereta mare, geto-dacii-n resemnare…
Ah… ho!…


Inainte de Ajun

Pentru sarbatorile de iarna, Teatrul National din Bucuresti a propus doua musicaluri ca premiere. Cea dintii, alerta in primul rind gratie muzicii lui Gabriel Bassarabescu si interventiilor de exceptie, in plina scena, ale saxofonistului Marius Galea, s-a numit Machinal si ii apartine lui Alexander Hausvater. Traducerea fericita a Violetei Popa dupa Sophie Teadwell, cu a ei vesela „romgleza“, este si ea de notat intre reusitele acestei comedii cu discutabil final melodramatic, ca sa nu zic de-a dreptul didacticist. Presupun ca regizorul nu a fost foarte hotarit daca sa opteze pentru o comedie muzicala sau pentru o poveste moralizatoare cu vag iz sindicalist.
In orice caz, pina spre final efectul scenic este evident, iar ritmul se constituie in partitura-scoala. De altfel, chiar de la intrarea in sala, decorul Lilianei Cenean, despre un soi de ritm vorbeste: masini de scris pe culoarele de acces, ploaie de masini de scris in scena. Gabriel Bassarabescu se plimba de la blues la rock’n roll, mergind pina la sonuri hispanice sau spirituals, cu o imaginatie luxurianta pentru care, fie si numai atit, Machinal-ul trebuie vazut (auzit, daca vreti).

Povestea e simpla, dar usor fortata in asezarea scenica: dactilografa Helen Jones se marita cu patronul Jones, care o cam violeaza, asa ca nevasta ii va crapa teasta cu o sticla plina cu pietricele, cadou de la amant. Si va sfirsi binemeritat, pe scaunul electric, spre marea multumire a posesorilor de batista si abonament la programele de telenovele. Din punct de vedere interpretativ, spectacolul apartine lui Tomi Cristin (Jones), constructor rafinat si nonsalant de personaj. Dincolo de el, ceilalti actori au pregnanta in masura in care simt ritmul muzical implicit dar si sugestiile decorului, care imbraca spatiul de joc in tot soiul de corpuri de litera, trimitind, oarecum, la versul lui Nichita Stanescu „poezia nu se scrie cu cuvinte… Cucurigu!“ Desigur, nici existenta, in viziunea acestui spectacol al lui Hausvater, nu se povesteste intr-o logica narativa, ci se sesizeaza in masura accesului la muzicile sale interioare. Atita doar ca acelasi regizor s-a lasat inselat de un anume spirit moralizator american, de altfel ironizat in fel si chip de la Twain incoace. Nesupunerea la care se decide Helen, pregnanta sexuala a mamei sale in conflict cu frigiditatea fiicei dar si cu prostituarea depresiva a acesteia, aria gestuala si muzicala Cielito lindo a descoperirii orgasmului via amantul marinar lipsit de vocatie poetica, ruperile ironice perpetue la presimtirea pateticului se leaga optim pina la momentul procesului si executiei lui Helen. Inchiderea circulara, cu scena initiala a biroului la care functionarii traiesc in ritm dactilografic vine cam prea tirziu pentru a contrapuncta ironic tentatiile melodramatice.


Si de Boboteaza

Musical si el, Omul din La Mancha al lui Ion Cojar este insa departe de performantele musicalului lui Alexander Hausvater. In primul rind pentru ca, oricum ai lua-o, pentru muzica e nevoie de voce, or, doar cu Maia Morgenstern si Victor Vurtejanu, nu se poate duce la bun sfirsit o investitie la care participa mai bine de treizeci de actori. In al doilea rind, pentru ca traducerea lui Petre Bokor dupa Dale Wasserman, atenta probabil la exactitatea literala, depersonalizeaza personajele care vorbesc mai toate cam la fel, ba, mai mult, unele utilizeaza termeni in totala disolutie cu ceea ce reprezinta. In fine, Ion Cojar, departe de a fi un producator de surprize, are o anume vocatie a muzealului, in sensul bun al cuvintului, numai ca, de aceasta data, exponatele au lipsit. Nici Virgil Ogasanu, nici Maia Morgenstern, nici Marius Florea Vizante, nici ceilalti nu sint echipamente de muzeu, dar functioneaza ca atare, in detrimentul ritmului si nu de putine ori al logicii scenice. Realist vorbind, spectacolul functioneaza doar atita vreme cit Maia Morgenstern e in scena. Nu realizez care sint pregnanta si logica muzicii lui Mitch Leigh, dar, ceea ce e vizibil e ca bagheta Dorinei Crisan Rusu a condus la o liniaritate melodica incheiata la finaluri de act cu previzibile apoteoze. La rindul sau, scenografia Doinei Levintza functioneaza cu o frumusete independenta de spectacol, creind situatii pentru alte personaje, din oricare alte povesti.

Virgil Ogasanu ar avea de dus greul, desi acest tip de combinatie Cervantes – Don Quijote pare a nu-l fi prins chiar in apele sale. Asadar, scriitorul e inchis de Inchizitie intr-o puscarie in care stau de-a valma tilhari de drept comun si detinute ale Marelui Inchizitor, ceea ce pare din start nerealist. De aici totul mizeaza pe un artefact: puscariasii au un tribunal propriu, in care Cervantes pledeaza spunind povestea vestitului sau personaj. Modul in care se intra, scenografic, in primul rind, in fictiune, cu participarea intregii puscarii, este insa greu credibil. Cit despre voci, fie ele si sustinute de lavaliere, sint pina acolo neexersate incit majoritatea textelor e de neinteles. Oricum, dupa calitatea de exceptie a muzicii din spectacolul lui Hausvater, saizecismul de muzica usoara al partiturilor din Omul din La Mancha nici nu prea are cum sprijini actorii. Din prea mult drag de simbol, pe ecranul din fundal, alaturi de filtre de efect ori bine gasite imagini hispano-quijotesti, se invirte umbra unei imposibile mori de vint cu pinzele sfisiate. Cit despre nivelul umorului, Cervantes ar scrisni: dincolo de prezenta Maiei Morgenstern (repet, singura prezenta eclatanta in acest spectacol), doar sarje de tipul „feriti-va de magarus“, profitind de prezenta lui Eugen Cristea. Finalul logic al spectacolului pare a le fi scapat realizatorilor, in fata tentatiei inca unei arii apoteotice, sora buna cu aceea din actul intii, asa ca nu mai stii cine ce a mai facut in naratiune, plecind acasa in speranta ca, data viitoare, bunicul povestitor nu va mai adormi, spre disperarea nepotilor insomniaci si circotasi.

Sigur, ideea de plecare ar trebui sa duca la o priza speciala asupra celebrului roman si a autorului sau. „Nu mai sint cavaleri de peste trei sute de ani“, zice doctorul. „Atunci realitatea e dusmanul adevarului“, raspunde Cavalerul Tristei Figuri, ceea ce ar fi putut amorsa o pregnanta teza pentru fictiune. Din pacate nu acolo se va ajunge, cu toate ca scena atacului Cavalerului Oglinzilor ar veni sa faciliteze o atare investitie. Poate ca, de fapt, si acest Om din La Mancha constituie o dovada in plus a tarelor dramatizarii. Textul, ca sa zic asa, nu lasa liber decit pretextul.
Sa nu uit: Sala Mare a Nationalului ofera, din cind in cind, surpriza unor spectacole paralele. De acesta data, in spatele meu, la actul secund, si-a facut aparitia un cuplu exotic, probabil mama si fiu. Ea, la peste cincizeci de ani, genul usor cultivat al bibliotecarei de sindicat dinainte de ’90. El, in jur de douazeci de ani, depresiv evident si cu un IQ de poet popular patent Cintarea Romaniei. Reactii: mama (la o rugaciune in latina a calugarului interpretat de Vurtejanu) – „nu se mai invata acum latina, pai, profesoara mea, sa fi vazut tu atunci carte…“; fiul (urmarind agonia personajului principal) – „el traia intr-o lume interioara, ireala…“, Dupa care izbucneste in plins cu sughituri. In patinajul sau pe suprafata sensibila a logicii spectaculare, ma tem ca musicalul lui Ion Cojar doar unui asemenea public i se va putea adresa.