Cu: Ofelia Popii, Cătălin Pătru, Doru
Presecan, Constantin Chiriac, Mihai Coman, Cristian Stanca, Adrian Matioc,
Cristina Stoleriu, Dan Glasu,
Gelu Potzolli, Diana Fufezan,
Mariana Presecan, Pali Vecsei,
Cristina Ragos, Eduard Pătraşcu,
Maria Anuşcă, Ema Veţean,
Codruţa Vasiu,
Laura Călina,
Raluca Ciobanu,
Loredana Stranici
Nu mai văzusem o
montare cu Lulu din 1995, de la spectacolul lui Dragoş Galgoţiu de la Odeon. Era
timpul pentru o nouă privire asupra acestui text frumos (două, de fapt:
Spiritul pămîntului şi Cutia Pandorei), misterios, din care un regizor cu har
poate scoate foarte mult. Silviu Purcărete a construit un spectacol rece, mai
rece decît mi-aş fi dorit, cu prea puţină emoţie, dar, cu siguranţă, tot ce a
făcut este justificabil prin text. Demonstraţia lui Purcărete – căci asta este,
o demonstraţie – e organizată ca un fel de studiu de caz clinic în care
spectatorilor-studenţi, aşezaţi în amfiteatrul special construit într-o hală
industrială dezafectată, le sînt prezentate, în tablouri succesive, contigue,
dar nu neapărat organic legate (cel puţin în prima parte), diferite faţete ale
erotismului, ale sexualităţii şi ale patimii – mai ales feminine, dar nu numai.
Păstrînd prologul în care dresorul o prezintă pe Lulu ca pe un şarpe ciudat,
regizorul mizează de la început pe ambiguitate: amfiteatrul poate fi şi un
circ, personajele pe care le vom vedea se iau şi nu se iau în serios etc. Contextul
istoric este destul de fluid chiar în text, referinţele precise sînt mai
degrabă caricaturale („La Paris a izbucnit revoluţia“, Lulu ucisă de Jack
Spintecătorul), iar regizorul estompează aspectele de critică socială ale
textului, vrînd parcă să extragă esenţa atemporală a fibrei erotice, a patimii
nestăpînite.
În spectacol, Lulu trece, la început imperial, apoi din ce în ce
mai jalnic, de la un bărbat la altul, devorîndu-şi pe rînd victimele, bărbaţi
şi femei deopotrivă. Lipsită de scrupule, Lulu nu e atît i-, cît a-morală. Fascinantă,
Lulu nu e perversă, nu are remuşcări. Lulu are, pur şi simplu, alt sistem de
referinţă decît cel comun. E sexualitate în stare pură. Dar e, de fapt,
consecventă: singura „iubire“ (poate atracţie, ar fi mai corect) de care nu se
dezminte este cea – incestuoasă cel puţin dintr-o direcţie – pentru tatăl ei. Plină
de viaţă, radioasă la început, stîrnind mila, secătuită, spre sfîrşit, Lulu
ajunge să cerşească o fărîmă de căldură umană, ajunge să plătească ea,
prostituata, un bărbat ca să-i stea alături toată noaptea.
Pentru sarabanda
iubirilor cu Lulu, Helmut Stürmer a imaginat un spaţiu care combină răceala
sălii de disecţie cu opulenţa decadentă a epocilor în extincţie (dulapul de
lemn încrustat, cu vitrină opulentă, din care doctorul îşi ia dozele de
morfină, care contrastează cu masa enormă, acoperită cu pînză neagră;
sfeşnicele cu lumînări, slujitorii negri, cada cu petale de flori din episodul
parizian, oglinzile de pe marginea sălii – puse, evident, şi în faţa
spectatorilor), dar ajunge şi la detalii naturaliste: de la sîngele abundent la
mormanele de fîn aruncate pe podeaua adăpostului sordid din ultimul episod, cel
londonez. Naturalism care merge foarte departe: dacă în primul act Lulu apare
la un moment dat muşcînd dintr-o halcă de carne pe care o ţine în mînă, la
final, Jack Spintecătorul arată publicului buzele tăiate ale femeii (trebuie
amintit că, de mai multe ori pe parcursul spectacolului, Lulu vorbise, chiar
dacă ambiguu, despre buzele ei; nu e singurul joc de acest fel cu care se amuză
Silviu Purcărete). Lumina marchează şi ea evoluţia personajului, trecînd de la
strălucirea albă din prima parte, la penumbra mohorîtă din final. Muzica live a
lui Vasile Şirli contribuie şi ea la o atmosferă destul de terifiantă.
Din atmosfera
expresionistă a textului lui Wedekind au rămas doar nişte sugestii. Cîţiva
actori au chipul pictat în alb, dar masca nu e complet asumată. În rest, nu s-ar putea spune că jocul e de factură expresionistă.
Din distribuţie se detaşează Ofelia Popii, capabilă să atingă un evantai enorm
de nuanţe, să alterneze expresiile şi intonaţiile şi, mai ales, să dozeze
corect implicarea şi detaşarea. Este exact ceea ce nu cred că îi iese lui Constantin Chiriac, al cărui joc
mi s-a părut mult prea exterior, nici lui Mihai Coman (Pictorul), mai degrabă
caricatural. Surpriza foarte plăcută pentru mine a fost Dan Glasu, în rolul
tatălui, cu o siguranţă şi cu un firesc în întruchiparea poftei lubrice de-a
dreptul remarcabile. Altfel, se vede bine că trupa e închegată, omogenă şi că
lucrează bine cu Silviu Purcărete. Pe de altă parte, la fel de evident e că
spectacolul e construit pentru Ofelia Popii şi asta nu cred că e în beneficiul
lui.
N-aş zice că
spectacolul acesta, destul de nelegat, mi se pare o izbîndă. Dar e un spectacol
care merită văzut pentru că, s-o recunoaştem, la Silviu Purcărete şi ratările
au ceva frumos.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters